Acum, cînd stă să-mi apară volumul de poeme Arme grăitoare, după ce că tot am moşit cărţile altora, recunoştinţa mea se îndreaptă către Al. Cistelecan, de departe cel mai bun critic român de poezie din ultimele decenii, dar mai cu seamă omul care mi-a propus să ţin o rubrică de poezie la Vatra, începînd cu nr. 3/2008. Şi aşa, număr de număr (uf! ce fericire că au existat şi numere duble), rubrica – deloc întîmplător, Arme grăitoare (cititorii lui Michel Pastoureau ştiu de ce) – s-a transformat în carte, cinste cui a ilustrat-o (Vitalie Coroban). În mod firesc, ar fi trebuit să-i cer lui Cis un Cuvînt-înainte, dar tocmai domnia sa îmi scrisese postfaţa la ediţia germană a Yin Time-lor, Ludwigsbourg, 2007, pe care o reproduc mai jos.

* * * * * * *

O trestie în vîrful căreia e înfipt un cap de Christ romantic: acesta e Emilian Galaicu-Păun pe stradă. Dar nici trestia, nici chipul cristic, îmbinate într-o hieratică dezinvoltă, nu rămîn o strictă emblemă civilă, pur stradală. Din contră, ele participă profund la poezie, atît la structura tematică a acesteia, cît şi la dialectica şi freatica viziunii. Pe primul nivel, corporalitatea e explorată în metodă simbolică, în vreme ce sacralitatea e consacrată în metodă realistă; pe al doilea, ele se contopesc într-o scriitură corporală a iluminărilor sau într-o scriitură iluminată a senzaţiilor. Iar cele două scriituri se împletesc, la rîndul lor, pînă la indistincţie, într-un fel de stihialitate dezlănţuită a imaginarului, descărcat în ample tensiuni expresioniste în care revelaţia are concreteţea imediată a spasmului iar spasmul are gramatica diafană – şi atroce totodată – a misterului. Iese astfel o poezie de înalt voltaj şi de ample convulsii – sau cutremure – atît ale fiinţei, cît şi ale limbajului; o poezie parcă abia scăpată din teroarea viziunii şi care răsfrînge în pagină o panică vag controlată a propriei furori imaginative. Căci poezia lui Emilian Galaicu-Păun dintr-o astfel de furoare cu fond romantic îşi trage principiul vizionar şi chiar reporturile de cotidian, inserţiile brutale de real, exprimă la el o condiţie de febră profetică; nu sînt simple transcripţii, ci inducţii violente de angoase iar realul, oricît de imediat, se proiectează, de fapt, nu ca notaţie, ci ca ipoteză şi ipostază imaginative, ca epifanii entropice.

Discurs eruptiv, baroc, expansiv în temele sale şi de neoprit în avalanşele sale imaginative, încercînd să cumuleze în sine toate valenţele unei stări, condiţii sau simbol (lucruri care, la el, fac întotdeauna un nod inextricabil), pe criteriul unei „exhaustivităţi” vizionare, poezia lui Emilian Galaicu-Păun pune – cel puţin în aparentă – contradicţie principiul expansivităţii vizionare şi al elanului extensiv al scriiturii cu acela al profunzimii şi esenţializării. Şi, fireşte, nu le-ar pune în contradicţie dacă nu le-ar folosi simultan, dacă n-ar încerca să pacifice două poetici ce par a se exclude tranşant. Numai că Emilian Galaicu-Păun „esenţializează” chiar în vreme ce se întinde şi se lăţeşte peste tot şi, totodată, se lăbărţează chiar în clipa în care contrage dramatic viziunea. Nu pe rînd, nu alternativ, ci cu una şi aceeaşi mişcare, exasperînd astfel barochismul prin fulguraţii şi justificînd concentrarea prin explozii discursive în lanţ.

Principiul acestei sinteze imposibile e un soi de oximoron structural al viziunii, dispusă să-şi trăiască exclusiv contrariile şi să-l releve pe unul prin celălalt. Acelaşi principiu al „sintezei imposibile” operează şi la nivelul propriilor „abilităţi” constructive, manevrate în aşa chip încît să facă un drastic contrast între electricitatea vizionară a unor secvenţe şi artizanatul de detalii (dus pînă la jocuri intertextuale, decompoziţii subtile şi aranjamente savante), între stihialitate şi migală. Explozia incontrolabilă pare astfel ţinută în loc de inteligenţa subtilităţilor, iar febra viziunii pare a se răci sub efectul pasajelor de literat abil. E vorba, desigur, de două ritmuri vizionare, de două viteze ale viziunii, una fulminantă, cealaltă migălită; dar şi aici, nu de viteze sau ritmuri aplicate pe rînd, ci simultan; sau, în cel mai rău caz, viteza lentă, artizanală, nu constituie decît premisa de demaraj a ritmului eruptiv. De regulă, însă, Emilian Galaicu-Păun înaintează cu ambele viteze deodată.

Contradicţia funciară dintre hieratism şi barochism, dintre decantarea esenţei şi producţia de detalii, se rezolvă printr-un fel de vampirism diacronic al viziunii. Deşi pare extensiv şi expansiv, principiul scriiturii e, la Galaicu-Păun, unul extrem de restrictiv. Cărţile sale se înghit una pe alta, fiecare din ele absorbind esenţialul din cele precedente (nu reluînd texte, ci reluînd, în alte dimesiuni vizionare, aceeaşi reţea de simboluri şi aceeaşi problematică a condiţiei). Numai neputinţa de a scrie direct cartea ultimă, cartea „esenţelor” sau „cartea cărţilor”, l-a determinat pe Galaicu-Păun să se apropie de ea prin aproximări succesive. Căci, altmiteri, viziunea sa e un proiect piramidal iar expansivitatea scriiturii nu e decît efectul pervers al contracţiei vizionare şi al densificării implozive a semnificaţiilor.

Al. Cistelecan

Publicat în: Carte

Acest articol a fost publicat la vineri, noiembrie 6th, 2009, 13:08 în Carte. Poți să urmărești comentariile noi ale acestui articol prin intermediul RSS 2.0 feed. De asemeni poți să scrii un comentariu, sau să trimiți un trackback de pe blogul tău.