(Fără alt comentariu – mai degrabă în aşteptarea comentariilor Domniilor Voastre – vă propun un fragment de roman ce abordează o chestiune „la ordinea de zi”)

* * * * * * *

Abia dacă au ieşit din casă, că Realitatea îi şi  luă în primire, sărindu-le în faţă şi dând prietenos din coadă. Numele căţelei, luată astfel în stăpânire fără ca să-şi ceară voie de la nimeni, exprima atât calitatea ei trecută, cu litere de-o şchioapă, pe suport material şi afişată la intrarea în curte – „ВО ДВОРЕ ЗЛАЯ СОБАКА” –, cât şi variaţiile cantitative sezoniere ale micii haite ce-o însoţea, 4-5 dulăi în perioada de împerechere, 2-3 ţânci după. Greu de spus de ce se legase anume de ei – şi alţi copii de vârsta lor se grăbeau, la ora aceea, la şcoală –, dacă nu cumva chiar fraţii şi-au făcut-o tovarăş de joacă, pe potriva lor. În Ch-ău, câinii de soi răspundeau la comenzi ruseşti, pe când maidanezii lor puteau fi strigaţi ca la ţară: „Nea! Nea! Nea[mul nevoii]!” Ţara însăşi se chema, la origini, după numele unei căţele; nu i-ar fi putrezit oasele cui au dat-o… la câini! Dintr-o curte-n alta, cotind-o din strada Armenească pe 25 Octombrie şi traversând strada Kotovski puţin mai jos de magazinul „Вина Молдавии”, pentru a ieşi pe bulevardul Lenin prin 28 Iunie, Realitatea îşi îngroşa rândurile, astfel încât, odată ajunşi în faţa şcolii nr. 1, fraţii avură senzaţia, indusă de lectura Colţ-ului alb, în cazul ăluia mai mare, că tocmai coboară dintr-o sanie trasă de câini, chit că erau în luna mai. Sigur, ar fi putut urca pe Armenească până pe Lenin şi de acolo s-o ţină tot înainte în linie dreaptă până pe Puşkin, dar atunci nu s-ar fi ales cu această escortă de strânsură ce li se gudura la picioare şi care-şi lua acum rămas bun de la dânşii. Faptul că cineva asculta de ei, fie şi cu preţul a două sandviciuri cu cârnat pe care nu mai ajungeau să le mănânce la recreaţia mare, trebuie că le ridica moralul, chiar dacă nu o dată fură întâmpinaţi cu: „Дворняжки они и есть дворняжки!” Nu-i mai puţin adevărat că nimeni dintre colegii de clasă nu ar fi fost în stare să înşire, pe foaia în pătrăţele a sectorului Centru, o frază cap-coadă cu o duzină de predicate patrupede la mâna a două subiecte, unul într-a cincia, altul într-a treia. De n-ar fi fost reacţia instructoarei de pionieri a şcolii, prin cumul învăţătoare de limbă şi literatură moldovenească cu studii la fără frecvenţă: „Dacă-i mai aduceţi o dată, сдам на живодерню!” Model de bilingvism armonios, cuvântul ieşit din gura tovarăşei învăţătoare: ca şi cum fapta comisă în limba maternă se cerea pedepsită în ruseşte. Şi ei, să nu tac?! „Союз нерушимый…/ cum nu ţi-i ruşine/ c-ai mâncat o coadă de câine?” În prima clipă nici nu şi-au dat seama ce li se întâmplă, şi dacă instructoarea de pionieri ţipa la ei sau se răstea la toată lumea, care lume tre’ să fi fost tare de ureche; şi abia când simţiră cum se sufocă, traşi de cravatele lor roşii pe scări, unde?, lăsând în urmă cabinetul directoarei de la etajul 2 (degeaba se chema că şcoala lor era cu înclinaţie franceză, numărătoarea etajelor tot a la russe se făcea!), să fi scăpat?!, cancelaria de la 3, nu le venea să creadă, şi făcâdu-li-se vânt în camera pionierească de la 4, întotdeauna gata!, s-au prins că realitatea i-a ajuns din urmă, în chip de haită. Dezlănţuită de-a binelea – i se spunea, până şi-n cancelarie, Tacianka⁷, asta fiindcă nu-i mai tăcea gura –, femeia mitralia cuvintele, în rafale lungi, mai abitir ca Anca lui Ciapaev albgardiştii. La viteza cu care-i executa, metodic şi cu ferma convingere că le dă o lecţie de viaţă, era peste putinţă s-o urmărească. Şi doar când îi simţiră mâinile – aceleaşi care i-au îmbrobodit pionieri – cum le deznoadă cravatele roşii, parcă a început să ajungă şi la ei că nu de la patrupedele aduse până-n pragul şcolii li se trage, ci de la coada de câine băgată, pentru rimă, în Imnul de Stat al URSS, şi asta chiar în preajma zilei Pionieriei. Păliră ambii, ca şi cum odată cu mătasea purpurie, tovarăşa instructoare i-ar fi golit de sînge. Se şi vedeau scoşi la careu, asemeni nenorocitelor dintr-a şasea, pe care tot Tacianka le prinsese cum ciocneau ouă roşii (sfinţite!!!) exact în momentul în care coloana lor se vărsa, pe Gogol în jos, în marea de oameni din Piaţa Biruinţei, pentru a defila prin faţa monumentului lui Lenin, de 1 Mai. Gazeta de perete a şcolii le înfăţişa şi astăzi ieşind fiecare dintr-o jumătate de coajă de ou roşu – păpuşi ruseşti, nu alta –, cu cravatele pioniereşti legate invers la gât, pe post de baveţele. Legenda spunea: „– Pionieri, în numele cauzei lui Lenin şi a Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, fiţi gat!/ – Adevărat că gata!” Aşa cum era de aşteptat, fapta instructoarei de pionieri fu lăudată la consiliul pedagogic, doar că, după, majoritatea colegilor i-a întors spatele. Şi acum, cu ce se alegea ea denunţându-i?! În tot cazul, nu putea fi acuzată că n-a luat atitudine, în eventualitatea că fraţii au fost auziţi, în hărmălaia de afară. Altminteri, cineva tre’ că le-a pus în gură cuvintele acelea, îi trecu prin cap, mai speriată de ce-a putut ea să înţeleagă decât puştii de ce-a dat dintr-înşii. Şi, înainte să sune la lecţie, se pomeni că-i mustră, mai mult de formă: „Aşa se leagă cravata?!… Ultima dată vă arăt cum…” Odată înnodate la loc, îi salută scurt cu palma la frunte: „Fiţi gata!” Fiecare primi cravata celuilalt, ca şi cum, după ce că erau fraţi de sânge, s-ar fi luat şi fraţi de cruce: „Întotdeauna gata!”

Fragment din romanul Ţesut viu. 10 x 10, în lucru

Publicat în: Creație

Acest articol a fost publicat la miercuri, februarie 24th, 2010, 12:22 în Creație. Poți să urmărești comentariile noi ale acestui articol prin intermediul RSS 2.0 feed. De asemeni poți să scrii un comentariu, sau să trimiți un trackback de pe blogul tău.