spune Marcela Benea în chiar poemul inaugural al volumului Evadare din frescă, Cartea Moldovei, 2008, de parcă s-ar scuza, cu jumătate de gură, pentru prelungita-i absenţă de două decenii, răstimp în care generaţia ’70, căreia îi aparţine, şi-a dat măsura valorii. Ei bine, odată cu apariţia antologiei Marcelei Benea (pe lîngă ciclul omonim de inedite, cartea mai conţine o selecţie „la sînge” din Zestre, 1974, şi Poveste neterminată, 1988), competiţia este relansată, în sensul în care cei din urmă vor fi cei dintîi.
Îndelung decantată, poezia Marcelei Benea umblă la esenţe chiar şi atunci cînd nu face deîct să schiţeze un gest: „Iar cînd un trecător rătăcit,/ îngrijorat, întreabă/ încotro s-o apuce,/ o mînă tremurătoare/ scrie pe cenuşa trotuarului:/ KAFKA” (cutremurător poem, ce trimite la Evanghelia dupa Ioan în care Isus „scria cu degetul pe pămînt”). Nicio stridenţă nu-i tulbură limpezimea, poemul fiind „un ţipăt închis”, şi asta fiindcă demersul poetei urmează imperativul blagian din Eu nu strivesc corola de minuni a lumii: „Cu băgare de seamă calc pe pămîntul acesta,/ fără zgomot,/ să nu-i risipesc armonia.” Uluitoare, măiestria cu care Marcela Benea „mută cadrul”, amintind de tehnica haiku-ului: „Fereastră deschisă./ Primăvara nu e mai mare/ decît deschizătura pătrată:/ un ram de cireş înflorit…”
De la Magda Isanos încoace, nu cred să fi citit o poetă basarabeană mai profundă, de-ar fi să citez un fragment din acest adevărat De profundis, absolut antologic:
„Dimineaţă cu mers însîngerat
pe obrazul grădini.
Absenţe.
Sub streaşină, cuibul de rîndunici
pare un sicriu
în care noiembrie cloceşte oul tristeţii (…)”
