Dan Coman nu este primul poet tînăr, chit că deja afirmat (Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” Opera Prima; Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România) care şi-a valorificat artistic experienţa paternităţii (optzecistul Mircea Cărtărescu, în câteva poeme din Dragostea, şi douămiistul Dan Sociu, în poeme eXcesive, au făcut-o sporadic înaintea lui), dar deţine întâietatea absolută în scrierea (cu sine însuşi, tătic fericit) a unei cărţi cap-coadă ce ridică la putere procreaţia. Dicţionarul Mara (ghidul tatălui: 0-2 ani), Cartier, 2009, este rodul unei transfigurări atât fiinţiale, cât şi creatoare a celui care, acum 6 ani, debuta sub semnul Strigătului lui Munch („suflu cu putere înspre lumânări şi din gură îmi iese urletul/ câteva picături de sânge adeveresc ceea ce bănuiam încă demult:/ mărimea lui este peste puterea gurii mele”), iar astăzi se vede chemat să-şi reaproprieze limbajul pornind de la o numărătoare pentru copii („Lâu, lăţuşcă, lămulită/ Mala nu ştie să zită”). Altfel spus, cel care afirma, la începuturi, sus şi tare: „iar puterea mea era strigătul meu”, iată-l la cea de a treia carte, dacă nu îngânând câtece de leagăn, cel puţin îngânâdu-şi odrasla: „Mala nu poate să zboale/ pentlu tă ale funduleţ”. Felul în care Dan Coman îşi domesticeşte – în sensul de cămin părintesc – universul, prin rostire („vorbele mele despre toate acestea”; deloc întâmplător, volumul se deschide cu un Prolog şi se încheie cu un Epilog), ţine de schimbarea de atmosferă: aerul tare, de poete maudit („am 27 de ani. sunt la casa mea. boala aeriseşte încăperile” – subl. mea), pe de-o parte, şi, pe de-alta, aerul fericit al unui bun familist („ciudat, câtă linişte încape sub o plapumă de două persoane şi/ mai ales, foarte ciudat, cât aer curat aici,/ la mijlocul nopţii”). În acest sens, poezia sa aduce cu respiraţia, uneori foarte proaspătă („aer proaspăt care îmi dă direct în ochi”), alteori expirată („expir puţin câte puţin, aerul trebuie să-mi ajungă până fac o cafea”), mereu însă egală cu sine („căci odată folosit aerul ei e ca şi/ întărit şi loveşte în afara gurii de parc-ar lovi cu piciorul în pământ”, în Dicţionarul Mara, şi „acolo unde o femeie înaltă loveşte atât de tare aerul cu genunchii/ încât de fiecare dată când trag aer în piept/ parcă aş trage un alt bărbat peste mine”, în Anul cârtiţei galbene). Dar dacă o ai pe Mara, ei bine, se cheamă că ai… inspiraţie („acum gata, se trezeşte fetiţa, aerul din plămâni s-a dus pentru azi./ intrăm în dormitor şi aplecându-ne repede peste pătuţ inspirăm până ce aerul cel nou dă pe/ dinafară cu spume” – subl. mea). Altfel spus, poetul nu pronunţă cuvinte – le însufleţeşte, literalmente („pentru o vorbă ca asta/ trebuie să ne desprindem puţin unul de celălalt/ şi-atunci aerul cald ţâşneşte dintre noi şi ţiuie scurt/ ca o jucărie peste care calci din greşeală”). Nu sunt atât cuvinte de putere, ca altădată, cât vorbe „fără zgomot” – şi asta fiindcă solilocviul de la 26 de ani („numele mi l-am rostit îndeajuns./ acum el e gura mea”) se-ntoarce la 34 în dialog („e o lună frumoasă, eram gata să ne şoptim” – subl. mea). Şi acesta, se-nşelege, cu surdină („linişte în cap, linişte în suflet, linişte în supa de pui”). O poezie a semitonurilor.  Citindu-l în paralel – pe primul şi pe ultimul Coman –, mă gândesc că, dacă şi există o continutitate, aceasta se datorează… cafelei, dar şi ea raţionalizată: de unde în volumul de debut poetul se vedea „cu cele şapte guri ale mele sorbind din ligheanul cu cafea”, acum abia de se regăseşte în faţa „unei ceşti de cafea”. Altminteri, schimbarea la faţă a poetului tot dintr-acolo vine, priviţi: „tlinda e la maternitate,/ în faţa mea o mare întindere de cafea/ deasupra căreia/ pluteşte ameninţător laptele” (poemul „frigul”, una dintre piesele grele ale Dicţionarul-ui Mara), chit că era deja anunţată în Anul cârtiţei galbene: „prin pulpele unei femei rotunde trece o vietate plină de lapte”. Se pare că însuşi autorul paşte acea vietate, sau cel puţin o urmăreşte îndeaproape, surprinzând-o ca un demn urmaş al ardeleanului Ioan Alexandru („Beau lapte din şiştar şi mă cuprind fiori”) ce se află, nu înainte însă de a o trece prin filtrul civilizaţiei: „rând pe rând femeile încep să respire şi încep să scâncească/ şi se ridică aşa cum ar ridica o cafea şi ufff au ioi/ cu amândouă mâinile îşi saltă burţile/ şi laptele le sună în sâni ca un adevărat expresor”. Magistrală revanşă a primordialului, această „laudă a alăptatului natural” (nu fără bemolul unor substitute: „iat-o ieşind şi pe ea cu sticluţa de milumil în braţe”)! Astfel încât, conceput ca un ghid al tatălui, Dicţionarul Mara se întoarce iată într-un adevărat imn al maternităţii.