Cu această carte, prietenul meu Emilian Galaicu-Păun nu armele şi le dă pe faţă, ci arama. Şi după ce faci un asemenea pas, întorsul spre dulcile, savantelor cochetării lirice devine foarte amar; deseori chiar imposibil.

Sunt sigur că autorul îşi plânge de milă şi se simte cu totul epuizat, dar n-are el atâta imaginaţie spre a-şi închipui cam cum arată cititorul după ce pune jos armele otrăvite primite din mâinile sale.

Este vorba aici despre un minerit în măruntaiele fiinţei noastre semantice şi oricât de deschişi am fi cercetărilor de acest chip întreprinse de alţii, ne simţim furaţi de sensuri şi simţiri pe care le credeam în liricitatea noastră absolută proprietăţi strict personale.

Încerc să mi-l imaginez pe Emilian Galaicu-Păun în aceste clipe, în Timişoara mea natală, şi ori e de vină distanţa geografică, ori proximitatea sufletească, dar nu-l văd bine. Îmi pare prizonierul stivelor de semnificaţii sub care s-a aruncat iscându-le mânia.

Sincer să fiu, din asemenea imersiuni fără butelie de oxigen sub nas şi lopăţica de infanterie la şold, greu să te mai întorci întreg la mal. Dar o şansă trebuie să existe, căci Emilian ne este încă dator cu o novelă.

La o privire rapidă – deci nedreaptă – nu-mi pot închipui decât două călăuze care l-ar putea ajuta pe Emilian cel Plecat să se reîntregească cu Emilian cel Şovăitor; sau să-l înveţe cum să-şi poarte crucea ca pe un blazon: Şerban Foarţă şi Luca Piţu.

Cu dragoste,

Dorin Tudoran

Washinton, D.C., 25 mai, 2010

* * * * * * *

Abia dacă au ieşit din casă, că Realitatea îi şi  luă în primire, sărindu-le în faţă şi dând prietenos din coadă. Numele căţelei, luată astfel în stăpânire fără ca să-şi ceară voie de la nimeni, exprima atât calitatea ei trecută, cu litere de-o şchioapă, pe suport material şi afişată la intrarea în curte – „ВО ДВОРЕ ЗЛАЯ СОБАКА” –, cât şi variaţiile cantitative sezoniere ale micii haite ce-o însoţea, 4-5 dulăi în perioada de împerechere, 2-3 ţânci după. Greu de spus de ce se legase anume de ei – şi alţi copii de vârsta lor se grăbeau, la ora aceea, la şcoală –, dacă nu cumva chiar fraţii şi-au făcut-o tovarăş de joacă, pe potriva lor. În Ch-ău, câinii de soi răspundeau la comenzi ruseşti, pe când maidanezii lor puteau fi strigaţi ca la ţară: „Nea! Nea! Nea[mul nevoii]!” Ţara însăşi se chema, la origini, după numele unei căţele; nu i-ar fi putrezit oasele cui au dat-o… la câini! Dintr-o curte-n alta, cotind-o din strada Armenească pe 25 Octombrie şi traversând strada Kotovski puţin mai jos de magazinul „Вина Молдавии”, pentru a ieşi pe bulevardul Lenin prin 28 Iunie, Realitatea îşi îngroşa rândurile, astfel încât, odată ajunşi în faţa şcolii nr. 1, fraţii avură senzaţia, indusă de lectura Colţ-ului alb, în cazul ăluia mai mare, că tocmai coboară dintr-o sanie trasă de câini, chit că erau în luna mai. Sigur, ar fi putut urca pe Armenească până pe Lenin şi de acolo s-o ţină tot înainte în linie dreaptă până pe Puşkin, dar atunci nu s-ar fi ales cu această escortă de strânsură ce li se gudura la picioare şi care-şi lua acum rămas bun de la dânşii. Faptul că cineva asculta de ei, fie şi cu preţul a două sandviciuri cu cârnat pe care nu mai ajungeau să le mănânce la recreaţia mare, trebuie că le ridica moralul, chiar dacă nu o dată fură întâmpinaţi cu: „Дворняжки они и есть дворняжки!” Nu-i mai puţin adevărat că nimeni dintre colegii de clasă nu ar fi fost în stare să înşire, pe foaia în pătrăţele a sectorului Centru, o frază cap-coadă cu o duzină de predicate patrupede la mâna a două subiecte, unul într-a cincia, altul într-a treia. De n-ar fi fost reacţia instructoarei de pionieri a şcolii, prin cumul învăţătoare de limbă şi literatură moldovenească cu studii la fără frecvenţă: „Dacă-i mai aduceţi o dată, сдам на живодерню!” Model de bilingvism armonios, cuvântul ieşit din gura tovarăşei învăţătoare: ca şi cum fapta comisă în limba maternă se cerea pedepsită în ruseşte. Şi ei, să nu tac?! „Союз нерушимый…/ cum nu ţi-i ruşine/ c-ai mâncat o coadă de câine?” În prima clipă nici nu şi-au dat seama ce li se întâmplă, şi dacă instructoarea de pionieri ţipa la ei sau se răstea la toată lumea, care lume tre’ să fi fost tare de ureche; şi abia când simţiră cum se sufocă, traşi de cravatele lor roşii pe scări, unde?, lăsând în urmă cabinetul directoarei de la etajul 2 (degeaba se chema că şcoala lor era cu înclinaţie franceză, numărătoarea etajelor tot a la russe se făcea!), să fi scăpat?!, cancelaria de la 3, nu le venea să creadă, şi făcâdu-li-se vânt în camera pionierească de la 4, întotdeauna gata!, s-au prins că realitatea i-a ajuns din urmă, în chip de haită. Dezlănţuită de-a binelea – i se spunea, până şi-n cancelarie, Tacianka⁷, asta fiindcă nu-i mai tăcea gura –, femeia mitralia cuvintele, în rafale lungi, mai abitir ca Anca lui Ciapaev albgardiştii. La viteza cu care-i executa, metodic şi cu ferma convingere că le dă o lecţie de viaţă, era peste putinţă s-o urmărească. Şi doar când îi simţiră mâinile – aceleaşi care i-au îmbrobodit pionieri – cum le deznoadă cravatele roşii, parcă a început să ajungă şi la ei că nu de la patrupedele aduse până-n pragul şcolii li se trage, ci de la coada de câine băgată, pentru rimă, în Imnul de Stat al URSS, şi asta chiar în preajma zilei Pionieriei. Păliră ambii, ca şi cum odată cu mătasea purpurie, tovarăşa instructoare i-ar fi golit de sînge. Se şi vedeau scoşi la careu, asemeni nenorocitelor dintr-a şasea, pe care tot Tacianka le prinsese cum ciocneau ouă roşii (sfinţite!!!) exact în momentul în care coloana lor se vărsa, pe Gogol în jos, în marea de oameni din Piaţa Biruinţei, pentru a defila prin faţa monumentului lui Lenin, de 1 Mai. Gazeta de perete a şcolii le înfăţişa şi astăzi ieşind fiecare dintr-o jumătate de coajă de ou roşu – păpuşi ruseşti, nu alta –, cu cravatele pioniereşti legate invers la gât, pe post de baveţele. Legenda spunea: „– Pionieri, în numele cauzei lui Lenin şi a Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, fiţi gat!/ – Adevărat că gata!” Aşa cum era de aşteptat, fapta instructoarei de pionieri fu lăudată la consiliul pedagogic, doar că, după, majoritatea colegilor i-a întors spatele. Şi acum, cu ce se alegea ea denunţându-i?! În tot cazul, nu putea fi acuzată că n-a luat atitudine, în eventualitatea că fraţii au fost auziţi, în hărmălaia de afară. Altminteri, cineva tre’ că le-a pus în gură cuvintele acelea, îi trecu prin cap, mai speriată de ce-a putut ea să înţeleagă decât puştii de ce-a dat dintr-înşii. Şi, înainte să sune la lecţie, se pomeni că-i mustră, mai mult de formă: „Aşa se leagă cravata?!… Ultima dată vă arăt cum…” Odată înnodate la loc, îi salută scurt cu palma la frunte: „Fiţi gata!” Fiecare primi cravata celuilalt, ca şi cum, după ce că erau fraţi de sânge, s-ar fi luat şi fraţi de cruce: „Întotdeauna gata!”

Fragment din romanul Ţesut viu. 10 x 10, în lucru

Port peste frunte o frânghie subţire

din care ancorele se vor naşte.

Aplec lin capul înspre ţărmul

pe care mai târziu te voi cunoaşte.

Sunt mesele spălate-n vin curat

şi pletele întunecă pahare.

Beau corpul unui iubit bărbat

ameninţat de o spânzurătoare.

Şi frica lui îmi intră-n sânge şi îi simt

ud ştreangul în care ar fi stat

şi trupul lui în trupul meu e liber

cum aerul în plante respirat.

* * * * * * *

Oricît de delicată ar părea la prima vedere – iar autoarea Jurământul-ui de sărăcie, castitate şi supunere scrie versuri cu adevărat suave, chit că arse de soarele negru al melancoliei –, poezia Gabrielei Melinescu este de o ferocitate aproape animalică, în sensul pur al cuvântului, verbul părând să ţâşnească din „gâtlejul strălucind de o rană sunătoare” odată cu sângele năboind pe gură. O rostire bogată-n globule roşii, bine oxigenată, fie că boceşte, se lamentează sau înalţă imnuri/rugăciuni, iată ce dă din poeta atinsă de boala de origine divină. Nicio voce lirică a anilor ’60-’70, exceptând-o poate pe Ileana Mălăncioiu, într-un registru mai grav, fără însă puritatea de fiinţa abstractă a Gabrielei, nu a redat mai plenar condiţia de femeie îndrăgostită, de la iubită (y compris a lui Nichita Stănescu) la văduvă (după ce că-şi pusese capăt zilelor tatăl ei drag, îi mor rând pe rând bărbaţii iubiţi); or, dimensiunea de eroină de tragedie antică se conjugă perfect cu aerul de poète maudite.

nu atît să-ţi iei zborul tu, cît să-i ridici – osanale! – chiar pista ei de decolare-n al nouălea cer,

într-o cameră închiriată cu ora, (de trei ori) pe mică pe ceas, într-o călătorie de nuntă (la cer) ch-ău – beijing, via viena,

cînd odată cu luarea de altitudine, temperatura nu scade ci creşte, iar boeing-ul tău (judecînd după gland) se transformă,

pe măsură ce înaintează, -n concorde pregătindu-şi – cu spăimîntătoare viteză – explozia finală

şi nici nu să învingi gravitaţia, cît să n-o laşi – cum ar zice francezii: să cadă – gravidă,

într-un pat nupţial ridicat, prin prezenţa-i de sex feminin, la puterea de patrie,

cînd coloana ta/ şira spinării ei au şi trecut pe frecvenţă înaltă, -n duet, iar pilotul

automat nu găseşte atîta pămînt cît să-l pună sub tălpi nici nu raiului, gurii de rai dintre coapse

2. via

„viens! viens!” viena – aşa se chema ea în taină, iar felul în care-i zvîcnea, ca o dunăre-albastră, pe frunte o venă

o plasa nu atît pe atlasul politic, cît – chiar şi-n absenţa imperiului, capitală iubită! – pe-o hartă

geofizică (laudă formelor!). aterizată doar cît să te facă să zbori – nu există plecare/ sosire decît via viena! –,

arcuindu-se tot ea deasupra-ţi ca nut peste geb. arc voltaic în timp ce-o. şi dacă

i-a venit, curcubeu. una scurtă, din prima, şi după – 5 fusuri orare, 8 ore de zbor – pîn’ la capătul nopţii

(„chiar şi-atunci cînd ne sincronizăm, tu o faci împotriva luminii şi eu după soare”), plus-minus

decalajul orar. toate cursele aeriene, -ale lui/ sala de aşteptare-a aceluiaşi aeroport, al ei (numele-i

se citeşte pe buze – „viens! viens!” –, c-o priveşti drept în ochi, că-ţi laşi ochii în jos). mai presus

de dorinţă, el/ nu mai prejos de plăcerea lui, ea. la-nălţime, el/ în profunzime, ea. pur/ pură. ruptă din rai,

pista-i de decolare/ albastru de via[gra], cerul

3.

love is… când excavat din pătratul cel mare ce nu are colţuri, un cub de

pământ negru (al meu) dat de-a dura se rostogoleşte sincron cu

un cub negru (al tău) de pământ şi, oprindu-se-odată, ies la suprafaţă

— puncte albe, de os — craniul meu craniul tău arătând 1:1

sau când, groapa întoarsă cu gura în jos, pe postavul cel verde al ierbii se duc de-a

rostogolul sincron două zaruri de os (craniul meu craniul tău), în mişcarea

lor ciocnindu-se îmbrăţişându-se până dau naştere unui al treilea. oprite, arată

— puncte negre, de humă, pământul din gură din nări din găvanele ochilor — 6 şi 6 şi 6

Ch-ău – Beijing – Ch-ău

din volumul Arme grăitoare, în curs de apariţie la editura CARTIER

Moi je m’en sers pour chercher la lumière

Gu Cheng (1957-1993)

Ch-nău stadt der dunkelheit

ebenholz-stadt die

ein verrückter auf dem kleinen finger dreht wie eine scheibe und eine million füße

gehen eilen ständig von den rändern zur mitte in einem kreis einer spirale

wo die leere gähnt an der stelle des glockenturms

neben-

an das w.c. das erste gebührenpflichtige in der stadt

du löst eine eintrittskarte und während du auf dem klo hockst dein glück versuchst – ätsch!

1 9 (sind die ersten ziffern) macht zehn und (weitere zwei)

7 1 macht acht – das jahr in dem du zum ersten mal den asphalt und häuser mit neun

und noch mehr stockwerken gesehen   nur hundert schritte von der öffentlichen toilette entfernt

entwand dich unter dem autorad damals Der liebe Herrgott

in bluejeans verkleidet dass du nach einigen tagen zur schule gehen kannst

großwachsen deine eltern erfreuen wegfahren zurückkehren kannst

hauptstadt

mit einem namen als ließest du wasser fließen während du … Ch/Pis(s-

in)ău weißes spülbecken in denen sich die hände waschen die premierminis-

ter die nach einem jahr ausgewechselt wurden (ach dieses weiße ist nur die hülle

der schwarzen compact-disc the ch-nău)

in der drehung zeigt das nichts

auf einmal seine unterwäsche aus schaum wie Die Tänzerinnen

von Lautrec mit „hast du unsere beweglichkeit gesehen?“

zu ihren füßen liegen

Christus und Judas wälzen und werfen sich hin und her im schlaf bis sie den platz wechseln

halb eins zeigt die wanduhr jene denen gerade sie beide gehören

der bauchredner

sitzt neben dem herrn präsident (dieser da er kaum rumänisch versteht

bewegt seine lippen während gleichzeitig der bauchredner spricht

über Was I-mportiert Republik Unabhängigkeit)

ch-ău stadt wie eine hand vor dem mund    keine vorsehung

steigt herab mit einer gruppe genossen auf gemeinem

arbeitsbesuch

-1-

die erteilung des visums

beglückt dich gleichermaßen wie die erteilung der klausel

stell dir vor Guan Yin wie er auf Lao wartet sag

er möge es dir im voraus widmen beim tor im westen heraustreten Über Dao

und Macht

sieh die mütter der champions wie sie ihre sprößlinge säugen mit Cola-Cao

du hast eine ausgestreckte hand im magen die um eine milde gabe fleht

du hast da einen körper der dazu verdammt ist ihn zwischen Ana

und Caiafa zu teilen du hast das wahlrecht Die Freiheit mit dem Gewehr zu schießen

eine frau die in ihrem eigenen leib eingesperrt ist wie der panther im käfig

Der Zentralfriedhof in der Armenischen Straße eine gute ruhestätte

für die ewigkeit und spaziergänge

du hast etwas was sie nicht hat

und genau nach maßgabe ihrer wünsche

du hast die stadt die der verrückte auf dem kleinen finger dreht mit tempo    33

und in der du auch wenn du stillstehst wie eine nadel auf eine scheibe gelegt dich verhältst

Ch-ău schwarzer nimbus wie ein fingernagel den der onyxglanz traf

beschworen: „dürre sonne vom sonnenaufgang

vom mittag vom tageszenith

von der sonne untergang

aus der mitternacht

aus der stunde des hahnenschreies

vom sich-ergießen der morgenröte

dürre sonne mit erquicken

dürre sonne mit entzücken

dürre sonne mit dem messer

dürre sonne mit dem pfahl

sonne dürr weiß schwarz…“

du hast da den flegel

der nation der es bis in den Senat gebracht hat

dir graut vor anthologien du hast leberschmerzen

du wirst verrecken doch was schert es mich solange andere längst dahingegangen

in dem dreieck das auf der scheibe angebracht ist das alter Jesu

das vermittelt diesem ein gewisses tempo

sie haben dich gesehen wie du mit der Trauer walzer getanzt hast übergewichtige frau

(die übrigens jeder zweite mann in der stadt gehabt hat)

-2-

du öffnest die augen von denen zwei autobahnen ausgehen verfolgst gierig

den verkehr in entgegengesetzte richtungen

siehst (von kind auf bis zum putsch als sie ihn wegtrugen)

Lenins denkmal ein barbarisches phallisches symbol siehst die Arche

(des triumphes?!…) des Noah – ein drehtor das sie versuchen

zu verführen – ja woher! siehst Zehntausend Wesen

ADAM-iten und EVA-kuiert durch autotüren kasinos kerker

siehst Den Maiskolben dick wie ein bunker abgeflacht wie die stirn

eines agronomen wo die parlamentarier häufig zum maisbrei

aufsetzen das gebäude des ZK (gewesenen) in form einer sichel

die Kathedrale die auf die knie gefallen ist wie ein altes weib

das das kreuz (unseres?) erzbischofs von Ch-ău Vladimir küsst

finster wie im arsch

siehst den fehler in der zeitung erste seite Mir-

cea Snegur

du schließt die augen leitest den straßenverkehr

durch die tunnel (zwei) durch knochen getrieben   hörst Pergolesis

Stabat Mater

riesen-scheibe von einer stadt die in ihrer ekstatischen drehung (posthum)

Ion Aldea und Doina erklingen lässt   auf ihrem letzten weg

Zehntausend Wesen sind hervorgekommen um ihren übergang zu begleiten

als trügen einen brautschleier der page Ewigkeit und die soubrette Undsoweiter

Ch(ristus möge sie in seinem namen)au(fnehmen)

bauplatz wo sich nichts zuträgt

ragtime

höllenschlund

leere die sich in der mitte der scheibe ausdehnt ist gerade dabei über den rand

der platte zu schwappen   eine leere dank der diese sich drehe und rühre

immer schneller:    33  -  45  –  78 – eine klappermühle

zack zack zack

am ende wendest du das blatt

(die handfläche

die wange

die eintrittskarten

die rückseit)

drehst die platte um

am ende das gleiche: im leeren wie im vollen versteckt sich die nützlichkeit

versteckt sich der nutzen    sich der nutzen   der nutzen

(traducere în germană de Hellmut SEILER)

очереди”! – trebuie că şi-a pierdut capul, fără s-o ştie.

La picioarele oamenilor, ca nişte animale de companie de cca 20 kg bucata, plus 5 euro pentru fiecare kg în plus, bagajele înaintau tîrîş-grăpiş pe podeaua sălii de aşteptare, acum străbătută de unda celei de-a patra explozii de lumină, semn că lanţul supraponderalilor s-a mai completat cu o piesă grea. Instinctiv, am întors capul, iar priveliştea ce mi s-a înfăţişat, în loc să mă înfricoşeze, mă umplu de admiraţie: insul părea să întruchipeze însăşi ideea de „om gras”, şi încă în versiunea ei populară, „gras şi frumos”. Mai uimitoare însă era lipsa de reacţie a celor cîteva sute de pasageri ce-şi mînau, pe jos, turmele de bagaje spre calele avioanelor, ca pentru o transhumanţă pe calea aerului, cu escale, schimbînd – unii – nu doar cîteva fusuri orare, ci şi pajiştile alpine ale cerului din emisfera de Nord cu cele ale emisferei de Sud. L-am căutat cu privirea pe flamandul zburător, Germain Droogenbroodt, care urma să plece într-o săptămînă la Festivalul de la Struga, via Shanghai, unde trebuia să-şi lanseze the Frontier Tide. Contemporary Chinese Poetry, Point Editions, 2009; ochii săi albaştri de globe-trotter arătau, primul, emisfera Eurasia & Africa, şi Americile, cel de-al doilea, iar luminiţa ce pîlpîia intermitent cînd în stîngul, cînd în dreptul, se datora mai degrabă propriei înflăcărări. În spatele meu, srilankezul Hennayaka Mudiyanselage zîmbea – de la începutul Festivalului n-a făcut decît să zîmbească; poetul afghan Sayyed M. Farani îşi consulta pe mică pe ceas telefonul mobil, deja în calitatea sa de ministru şi apropiat al preşedintelui Hamid Karzai; libanezul Ziad Mahmoud Ali Kaj, după ce că pe durata întregii şederi n-a schimbat o vorbă cu nimeni, nici măcar cu palestiniana Rose Shomali Musleh sau cu marocanul Jalal El Hakmaoui, ştiutori de arabă, se întreba probabil în sinea lui de ce oare lumea nu-l ia în seamă, în ciuda celor peste 120 kg de masă critică; alţii, care şi cum.

„Mrs. E-mi-li-an!” (cu accentul pe cea de a doua silabă), mă strigă operatoarea, în faţa căreia nici nu ştiu cum am ajuns, întorcîndu-mi paşaportul împreună cu tichetul de îmbarcare, cînd deflagraţia unei alte lumini, de zece ori mai puternică decît precedenta, mă răsuci cu tot corpul spre uşa de la intrare: „Altul la rînd!” Un crater imens, de mărimea unui amfiteatru antic, se formă în atmosfera acelei dimineţi, doar că nimeni nu părea să fie prezent la spectacolul ce se desfăşura de ceva timp în spatele nostru. Puţin de spus „toată brînza într-un colţunaş”, de data aceasta natura pusese toată drojdia într-o plămadă; din ce cuptor însă va fi ieşit o făptură atît de rumenă şi puhavă?! Made in China?… Sau – vorba lui Dan Sociu – „cît China”?! La un pas de mine, estonianul Iaan Kaplinski îşi ridică ochii din ghidul de conversaţie englez-chinez, iar orizontul se făcu una cu pleoapele sale, cu care a îmbrăcat în piele, de nenumărate ori – după propria-i mărturie –, Cartea tibetană a morţilor. „Abia atunci cînd discipolul ajunge să renege însăşi existenţa lui Buddha, mi-a spus nitam-nisam, se cheamă că şi-a învăţat lecţia.” „Las’ că nici Marpa nu s-a purtat tocmai frumos cu ucenicul lui iubit…”, pornisem să-i dau replica, dar poetul se şi refugiase în ghidul său de conversaţie. Fiecare pe unda lui, ne îndreptam acum spre secţia de control al bagajelor de mînă; implacabilă ca o ghilotină, poarta de metal urma să vadă ce-i de capul nostru – dar şi fără să fi bîzîit, mă luă în primire o chinezoaică în uniformă căreia mai degrabă eu m-aş fi oferit să-i fac o percheziţie corporală. Mîinile larg desfăcute, picioarele… omul lui Da Vinci trebuie că s-a născut în aeroport, pe cînd trecea prin poarta de metal!

Aşteptam cu toţii îmbarcarea, la poarta A8, iar timpul se transforma sub ochii mei în tot atîtea rînduri, redactate ad-hoc, din jurnalul de călătorie al sîrbului Dragan Stanic, dar şi într-o retrospectivă video a filmuleţelor & imaginilor înmagazinate în memoria captivă a aparatelor de fotografiat, pe care ieşeanul Radu Andriescu şi clujeana de souche, stabilită la Budapesta, Szabo T. Anna le arătau unul altuia. I-am cerut lui Jalal să-mi împrumute puţin Le ciel en fuite. Anthologie de la nouvelle poésie chinoise, Circé, 2004, cît să-mi transcriu un poem de Bei Dao, a cărui vrajă mă urmărea de două zile – „je te suis, croyance/ toi qui suis la mort” –, chit că-l ştiam pe dinafară. De jur-împrejur, vedeam cum se destramă micile grupuri ce s-au format pe durata şederii noastre în provincia Qinghai, de parcă odată cu cursa Xining-Beijing, fiecare-şi lua avionul lui – Beijing-Frankfurt, Beijing-Paris sau Beijing-Viena –, şi doar promisiunea altui Festival – de la Struga, Rotterdam sau din Nicaragua – ne mai ţinea împreună, legaţi unii de alţii printr-un complicat sistem de recomandări, uneori reciproce. Cînd şi-a făcut apariţia printre noi unul din grăsani (în absenţa altor patru, cu care să-l compar, habar n-am al cîtulea), şi mai ales cum a trecut prin poarta de metal, pe care mai degrabă ar fi putut s-o încalece, nu se ştie; cert este că niciun poet, nici măcar octogenarul Jose Corredor-Matheos, a cărui curiozitate de copil făcea lumea din jur mai prezentă, nu şi-a întrerupt activitatea sau, după caz, moţăiala, spre a-i arunca o privire. Firi introvertite, măreţia spectacolului uman, în carne şi oase, nu-i privea. Ceva totuşi se schimbase în aer, ca şi cum un ventilator enorm cît o elice de helicopter şi-ar fi rotit, pe neprins de veste, nimbul deasupra capetelor noastre, ceea ce făcea să mă simt întocmai ca-n curtea superioară a templului din Xining pe cînd contemplam, alături de Radu şi Anna, statuia aurită a unui Buddha uriaş ce-şi exhiba zvastica de pe burtă, în acordurile unei rugăciuni cîntate ce nu mai contenea. Nu că aş fi fost transportat (între paranteze fie spus, ori de cîte ori cineva-mi vorbea de dusu’ pe sus, îi recitam din Mazilescu: „transportul unui dulap vechi din sufragerie pe terasă/ de ce mă frămîntă în ultima vreme”, şi deodată-l vedeam cu picioarele pe pămînt), mai degrabă trăiam un soi de exaltare ce precede inspiraţia; cum însă nu obişnuiesc să scriu prin gări, m-am lăsat păgubaş. Ivirea – căci nu se ştie de unde şi cum apăruse! – celui de-al doilea grăsan a avut darul să mă proiecteze în curtea laterală a aceleiaşi mănăstiri budiste, în faţa stupei unui călugăr cu ochelari, ce-i dădeau un aer de scafandru sau cosmonaut. Doar în Capiştea Mănăstirii Neamţ, unde am coborît într-o seară geroasă a zilei de 15 ianuarie ’91, mai trăisem o asemena senzaţie de pace – pentru totdeauna.

Deja în salonul avionului, după ce am trecut prin burduful unei mîneci culisate ce părea să nu mai sfîrşească, fui surprins de zvasticile de pe spetezele fotoliilor, aceleaşi ca pe pereţii templului budist. Aş fi vrut să le atrag atenţia colegilor mei, dar fie că nu intraseră încă, fie că au fost plasaţi care şi unde, n-aveam cui. „Stau aici ca cînd i-acolo”, mi-a venit în minte replica unei femei de la ţară, pe care vînzătoarea de îngheţată din faţa poştei centrale din Ch-ău o rugase să se dea puţin într-o parte. Şi eu, unde mă aflam? La locul meu, şi asta nu atît luîndu-mă după tichetul de îmbarcare, cît urmînd logica implacabilă a evenimentelor ce se preschimbă, de la un punct încolo, în destin; aşa se face că-n toamna lui ’94 – iarna lui ’95 sriam poemul “V_Ac_A~ “, al cărui prim vers, inspirat de Cartea tibetană a morţilor – „tatăl nostru cel carele-n cer eşti pripon precum eu pe pămînt îţi sunt vaca legată cu funia mu” – a „tras” de mine, mai sus (abia apărut în Portret de grup, Florin Şindrilaru îmi cerea poemul pentru Antologia poeziei româneşti culte), tot mai sus (tradus în engleză, poemul deschidea nr. 1 al revistei americane Absinthe. New European Writing), cum în ceruri (selectat în Born in Utopia. An Anthology of Modern and Contemporary Romanian Poetry) aşa şi pe pămînt (inlus de Marin Mincu într-O panoramă critică a poeziei româneşti din secolul al XX-lea), scoţîndu-mă astfel în lume, în diverse ediţii & limbi, iar din cînd în cînd, şi în carne şi oase. Tot “V_Ac_A~ “ a fost uşa mea (capitonată!) spre Yin Time, „o carte purtînd un titlu juma’ chinez, juma’ englez” (Vladimir Beşleagă); nu apucase să se usuce cerneala cronicii lui Beşleagă la ediţia germană a cărţii („Chinezii fiind departe se vor sesiza cu … mare întîrziere.”), că iată-mă invitat în China. Transpus în mandarină, transportat pe calea aerului în Subceresc, întoarcerea acasă însemna închiderea unei bucle; pînă una-alta însă urma să iau între paranteze acest zbor, Xining-Beijing, în comparaţie – abia dacă un cîrlionţ. Şi exact ca-n pilda cu femeia şi dracul îndreptîndu-i un fir de păr creţ de la puţă, cu cît se întindeau mai tare pregătirile de zbor, cu atît se răsuceau mai abitir, în scaunele lor, pasagerii. De pe locul meu de lîngă hublou urmăream cum se umple salonul avionului, tot oameni graşi, unul şi unul, care, pe măsură ce înaintau printre rînduri, în două şiruri indiene, păreau să se simtă tot mai în largul lor. Absorbit de privelişte, şi cu ceasul defect în buzunar, pierdusem şirul evenimentelor, iar lanţul viu al ponderaţilor nu se mai sfîrşea, de parcă s-ar fi rotit pe cerc, înaintînd pe culoarul din dreapta şi întorcîndu-se pe culoarul din strînga, într-un du-te-vino menit să întîrzie decolarea. De frică să nu se adeverească presupunerea mea, nici nu îndrăzneam să întorc capul – şi chiar dacă aş fi făcut-o, ce altceva puteam să văd decît urechea enormă a marelui grăsan de alături din care – culmea! – se auzea, în surdină, o muzică inconfundabilă, acea rugăciune fără început şi sfărşit ce ne atrăsese, pe mine şi pe Radu, în templul din Xining. Atunci m-am apucat să-i număr, iar curînd a trebuit să adaug un al doilea zerou după 1, apoi după 2, 3, 4… „Aşa ceva nu este cu putinţă, îmi spuneam, incredul ca ardeleanul în grădina zoologică definind girafa drept un animal ce nu există, nici un A-380 nu ar fi în satre să încapă atîta omărit!”

Odată  cu numărătoarea, s-au rupt şi rîndurile grăsanilor, acum aşezaţi fiecare la locul lui. Apariţia stewardeselor fu la fel de spectaculoasă; rase în cap, purtau zvastici drepte în piept (a nu se confunda cu cele fasciste, întoarse), iar uniformele lor de culoare vişinie închisă aminteau mai degrabă de robele călugărilor cu care mă fotografiasem chiar în prima zi, într-o piaţă din Xining. În loc să ne demonstreze cum să ne punem măştile de oxigen, în caz de depresurizare a cabinei, acestea se prosternară printre rînduri, într-un soi de gimnastică sacră, şi a trebuit să număr pînă la 150 înainte ca flotările să înceteze. Toţi pasagerii, mai puţin eu, îşi aprinseseră beţigaşe de santal şi participau trup şi suflet la ritualul înălţător al plecării – în curînd fumul ne învălui pe toţi de-a valma, şi abia atunci avionul se urni din loc. Între timp stewardesele roteau mantre cu rugăciuni, cu mişcări egale ale palmelor, cum văzusem că face toată lumea la templul din Ta’er, motoarele se ambalau, trenul de aterizare gonea pe pistă, beculeţele din plafon luminau butoanele cu două mîini unite-n rugăciune, chipurile (s)puneţi-vă centurile, încă puţin şi urma să ne desprindem de sol. În loc să ne luăm zborul, se auzi brusc un scrîşnet de frînă, mirosul de cauciuc ars ne izbi în nări, iar aparatul – Boieng? Airbus? – se răsuci din răsputeri la capătul pistei, fără s-o părăsească totuşi. „Cu atîţia grăsani la bord, mi-am zis, aproape bucuros de turnura pe care o lua iată această călătorie, nu-i de mirare că am ratat decolarea.” După cum se întorcea, fleşcăit rău, la poarta A8, ai zice că aparatului de zbor i se aplecaseră (de noi!), ceea ce i se poate întîmpla oricui – „păzeşte-ne, doamne, de ejacularea precoce şi replica întîrziată!” –, mai cu seamă atunci cînd imaginaţia o ia razna, iar putirinţa abia dacă mai gîfîie din urmă: „Întru tot lipsit de dorinţă,/ îi poţi contempla ascunzişurile;/ întru tot aflat în dorinţă,/ îi poţi contempla înfăţişările.”

Mai departe bucla se desfăcu în tot atîtea fire creţe ale unui pubis gigantic, pe care dracul nu mai prididea să le îndrepte; stewardesele rase-n cap se făcură nevăzute, grăsanii se săltară de la locurile lor, aproape imponderabili, chiar şi piloţii, pînă atunci invizibili, se arătară contrariaţi. Apoi cuiva îi veni ideea salvatoare să ne aşeze în altă ordine, pentru ca iniţialele numelor noastre astfel alăturate să formeze un mesaj ce ne-ar înălţa cu de la sine putere la cer, am presupus, cînd de fapt tot grăsan lîngă grăsan se pomeniseră, de la un capăt la altul al aeronavei. Privite de sus, scaunele pline formau acum un abac cu bile de său, pe care o mînă invizibilă le tot muta dintr-o parte în alta, dar socoteala nu-i ieşea şi pace. „Ai grişală, parcă-l auzeam pe Ioan Flora, făcînd-o pe ovreul, te scarpini la coaiele mele.” Doar că ceea ce ni se întîmpla nouă nu era un banc sîrbesc, spus de-o străină gură, şi nici noi nu semănam cu castorii ce-şi mănîncă, în caz de primejdie de moarte, testiculele. Se făcea că fiecare pasager era aşezat la locul lui, urmîndu-şi propria cursă – cîţi pasageri, atîtea curse! –, iar misiunea echipajului consta în topirea tuturor acestor voinţe într-o singură suflare capabilă să ne ridice în slăvi; drept care, una dintre stewardese împinse în faţă, ca pe-un cărucior cu băuturi răcoritoare, un altar suflat cu aur, iar altele cîteva se porniră printre rînduri să împartă beţigaşe de santal. În urma lor, două stewardese mai în vîrstă răsuceau capetele pasagerilor cu faţa spre Buddha, la fel cum ar pune în mişcare mantrele de rugăciune, apoi toate se aruncară la pămînt pentru gimnastica lor ritualică. Nici pasagerii nu stăteau degeaba, ci agitau ritmic mănunchiuri de beţigaşe aprinse, iar fumul transformă în curînd salonul aeronavei dacă nu într-un templu, cel puţin într-un zepelin. Ştiam că unii pelerini ajung la locurile de închinăciune apostoliceşte, prosternîndu-se tot drumul; după cum se aruncau la pămînt stewardesele noastre, iar şi iar, se vede că voiau să atingă altitudinea de zbor pe jos, şi nu doar pentru ele. Apoi nu a mai fost nevoie de beţigaşe aprinse, fiindcă din creştetul fiecărui bodhisattva urca la cer o dîră de fum; cele cîteva sute de oameni graşi erau tot atîtea baloane umflate ce urmau să ridice-n tării, din interior, nacela cu pasageri. Nu că aş fi avut rău de înălţime – dimpotrivă, prima mea poreclă suna chiar aşa: „Gagarin!” şi, vede Dumnezeu, o meritasem de-a binelea –, dar în clipa în care, uitîndu-mă pe hublou, văzui exact acelaşi peisaj ce mi se înfăţişase acum o săptămînă de pe terasa superioară a templului din Xining, cu oraşul aşezat la poalele colinei sacre, am simţit un ghem în stomac. „Stau aici ca cînd ’s acolo”, o îngînai în gînd pe ţăranca din faţa poştei centrale din Ch-ău, tot mai conştient că, nu se ştie cum, tocmai căzusem într-o cursă, alta decît Xining-Beijing. În acel moment avionul se urni din loc, îndreptîndu-se greoi spre pista de decolare; stewardesele, acum goale puşcă, îşi înteţiseră tantri-yoga lor, călărindu-se cu spume la gură; motoarele se ambalară, trenul de aterizare prinse viteză, încă puţin şi glandul avionului – „vasăzică, Boeing!” – se va beli la cerul sumecîndu-şi poalele orizontului, iată-l intrat într-o erecţie cum scrie la carte – „Fără ca el să cunoască/ împreunarea masculului cu femela/ organul său e stîrnit” –, cînd o voce (de dincolo!) anunţă cursa companiei Milarepa Air Lines, Xining-Lhasa, iar eu urmăream deja prin hublou cum sunt ejectaţi, rînd pe rînd, străinii, adică nous les autres – adevăratul balast din cauza căruia nu am putut decola prima oară! –, şi atunci am simţit că zbor, şi aş fi zburat aşa pînă la capătul pămîntului, dacă nu s-ar fi deschis paraşuta, iar o voce (alta, dar tot de dincolo) nu m-ar fi adus cu picioarele pe pămînt, nu atît făgăduit mie, cît eu promis lui: „Repetă după mine: je te suis, croyance,/ toi qui suis la mort”.

* toate numele personajelor sunt reale şi pot fi găsite în antologia Transcending the Reality and Matter. Poetry Collection of the Second Qinghai Lake International Poetry Festival.

În după-amiaza aurită

pe-o apă curgătoare

plutim, iar mâinile pe vâsle

c-un strop de-ndemânare

ghidează – ne-ar plăcea să credem -

fiinţa călătoare.

Treime crudă, ah! La ora

de vis, tu ceri de zor

o adiere ca-n poveste,

o boare, un fior.

Dar ce-i o voce, când vorbesc

tustrele limbi în cor?

Înflăcărată, Prima tună:

”Să-nceapă deîndată!”

”Nu m-aş grăbi aşa…”, Secunda

mai blândă se arată.

Când Tertia reia povestea:

”A fost ca niciodată…”

Atunci tăcerea se aşterne,

iar pe cărări de vise

copilu-a şi pornit prin ţara

pe nicio hartă-nscrisă -

în cale-i ies jivine, păsări

de care n-auzise.

Şi tot aşa. Curând povestea

înclină spre sfârşit,

iar povestaşul mai să pice

de somn, tăcu subit:

”- Pe altădată restul…” ”- Data

aceea a venit!”

Astfel crescu întruna Ţara

Minunilor. Aparte

făpturi cum n-au mai fost şi fapte

s-au petrecut în carte,

iar noi plecăm deja… De n-ar fi

să le uităm, încalte!

Alice! Povestea te aşteaptă

s-o iai de mână iară,

cu visele copilăriei

păstreaz-o grămăjoară,

ca pelerinul flori uscate

dintr-o străină ţară.

Je parle chinois devant le miroir

un square a son propre hiver

je mets de la musique

il n’y a pas de mouches en hiver

pensivement je fais du café

les mouches n’entendent rien au mot patrie

j’ajoute un peu du sucre

la patrie, cet accent indéfinissable

A l’autre bout de la ligne

j’entends ma propre peur

Bei Dao (n. 1949), cel mai important poet chinez în viaţă, unul dintre inspiratorii manifestaţiilor din piaţa Tiananmen. După 1989, trăieşte în exil.

Emilian GALAICU-PĂUN: Nu am încotro, trebuie să încep prin a vă mărturisi că, timp îndelungat, am crezut că Şerban Foarţă este un personaj literar, în spatele căruia se ascunde un întreg Institut de Inginerie Genetică a Textului care încrucişează cuvinte, în vederea obţinerii limbii originare. Volumele de până la ’89, fără poza autorului, nu făceau decât să-mi confirme, o dată în plus, senzaţia de a fi antrenat într-un joc, dacă nu cu mărgele de sticlă, cel puţin cu biluţe de mercur ce se împrăştie în pagină şi se recompun după legi numai de ele ştiute, “un joc secund, mai pur”. Antologia de la Polirom, Opera somnia, cu imaginea poetului ieşind parcă din cadrul geamului (ca-n Ferestre în aprilie, să zicem), nu a reuşit să umple golul lăsat de retragerea demiurgului după ce îşi va fi desăvârşit creaţia, de vreme ce poemele dintre cele două coperţi nu poartă nici urmă de “biografic”. Până şi acest interviu, realizat prin e-mail, are la celălalt capăt al… vorbei un poet virtual! De unde şi această întrebare, deloc patetică: cine sunteţi, în realitate, dle Şerban Foarţă? Vorbiţi-ne, vă rog, de anii de devenire (mă tem că termenul “ucenicie” nu vi se potriveşte) ale virtuozului din Şalul, eşarpele Isadorei/ Şalul e şarpele Isadorei. Care era atmosfera intelectuală în Timişoara în perioada studenţiei dvs.? Şi astăzi?

Şerban Foarţă: Dezavantajul interviurilor scrise e că intervievatul nu poate să răspundă ca la tenis: minge contra minge (sau, dacă vreţi, punctual); că întrebările, adică, sunt multiple, trebuind să fie descompuse în puncte şi subpuncte, fiecare, — în detrimentul spontaneităţii sau al vitezei proprii de reacţie. Astfel, la (sub)întrebarea dvs. „cine sunt eu în realitate”, v-aş fi răspuns pe loc prin întrebarea „ce este realitatea?”. Nu ca să-i calc pe urme, evident, Procuratorului Iudeei: „Quid est veritas?” (Ioan 18, 38), dar pentru că mă tem că nimeni nu ştie ce e el „în realitate”. Dacă scriitorul, „ficţionarul”, ar şti ce e îndeaievea, nu ar mai scrie, n-ar mai „ficţiona”. Adică n-ar mai funcţiona ca scriitor, ca écrivain, — ceea ce, după Roland Barthes, e alta decât écrivant („scribent”). Care, la rându-i, nu ştie, nici el, ce anume e „în realitate”. El poate fi, într-adevăr, redactor-şef la Realitatea, dar realitatea-i însăşi e prea puţin aceasta. Ea nu poate fi, decât la modul derizoriu, una de ordin birocratic, conjunctural, ba chiar biografic. În rest, nu e decât o aparenţă că poeziile-mi „nu poartă nici urmă de «biografic»”. N-o spun ca să vă şicanez. Autobiograficul, ce-i drept, nu se prea vede, nu apare, însă transpare în subtext. Ba, cîteodată, chiar la suprafaţă. Ei bine, în secvenţa următoare: „Sicomme la pietra gittata nell’acqua/ aşa precum piatra/ pe care-o simţeam afundându-se-n vacua/ lună a IV-a/ a anului — altfel frumoasă şi care/ cu ziua de naştere/ a mamei         se-ncheie şi-un vag aer are/ de Prerenaştere…” (Copyright, 1979), există o informaţie de ordin strict biografic, mama născându-se, într-adevăr, într-un 30 aprilie. În ceea ce priveşte „vacuitatea” lunii amintite, ea se referă, în aceste versuri, la un cu totul alt prier (unul al anului 1973, — când avansurile unei demoazele se soldaseră cu mai-nimic). Numai că realitatea, cum spuneţi dvs., avea să mă dezmintă, la modul cel mai drastic. Ziua în care mama a murit, a fost un 1 aprilie (1996). Peste doi ani, închidea ochii soţia mea Maria (cea din „tramvaiul 6”), tot într-un aprilie, — dar în 10. Când scrisesem poezia asta, ştiam că, pentru Emil Botta, „aprilul” e „întunecat”; că, pentru T. S. Eliot, el e „the cruellest month”, etc. Ceea ce nu ştiam, atunci, e că, „vacuizându-l” într-o doară, exorcizam, zadarnic, o neşansă, — fie şi dacă nu făcusem decât o rimă inocentă: acqua-vacua. Numai că vorbele care ne „scapă”, nu sunt, mai niciodată, inocente, — gratuitatea ca atare neexistând în poezie (după cum nici în cabinetul lui Sigmund Freud, cu canapea; ba, pasămite, nici în ceruri, unde, potrivit Sfântului Apostol Pavel, „cuvintele leneşe”, i. e. oţioase, nu ne sunt trecute cu vederea). În fine, văd că interviul devine nepermis de lung, încât evit să dau răspuns(uri) la întrebările privind „ucenicia”-mi literară. Ar trebui un şir de pagini, fie şi dacă nu o carte de dimensiunile, să zicem, ale lui Wilhelm Meisters Lehrlingsjahre. Căci nu e numai Timişoara (din 1960 până astăzi); mai e şi Turnu Severin, — locul în care am trăit până la 18 ani. Cât despre propriul meu traseu (artistic, bineînţeles), acesta nu a început cu „literele”, ci cu pianul, — pe care, apucându-mă de scris, am început  să-l neglijez. Or, „virtuozitatea”, câtă este, mi se trage, cred, în poezie, de la game şi apogiaturi.

Em. G.-P.: Cui aparţine iniţiativa proiectului Texte-lor pentru Phoenix? Cum e să scrii “la patru mâini” — şi încă la comandă! — poeme “hermetice” pentru o formaţie rock într-o ţară a “Cântării României”? Ce-a fost mai întâi: versul sau partitura? V-a marcat, într-o perspectivă de durată, colaborarea cu echipa lui Nicu Covaci?

Ş. F.: E întrebarea care mi-a fost pusă, până astăzi, de… jde mii de ori! Vă voi răspunde ca la carte (sau, mai degrabă, ca la… web). Până la Mica Ţiganiadă, fusesem un timişorean prin adopţiune (şi opţiune), care ştia, desigur, că Phoenix-ul există, care-i ascultase primul disc, cel cu Hei, tramvai… şi cu Canarul, din anii inocentei mode „retro”. Nu eram, însă, un fan Phoenix, — ceea ce nu sunt nici acum, orice „fanism” fiindu-mi străin prin definiţie. Apoi, ca să fii fanul (fetişistul sau idolatrul) unui fenomen, trebuie să-l adori de la distanţă. (Ceea ce, iarăşi, nu e cazul meu. — Să adaug, tot în paranteză, că n-am mentalitate de orfan; or, fanul tocmai asta are, de unde şi nevoia-i însăşi de o tutelă cvasi-paternală.) Un demi-fan al lor era Ujică, prietenul meu mai tânăr, ba, pe atunci, chiar mult mai tânăr (născut în ’51; iar eu, în ’42). El a venit la mine, într-o zi,  spunându-mi că e zor-nevoie să scriem un text pentru băieţii de la Phoenix. Melodia exista, dar, fără vorbe, ea putea fi, cel mult, fredonată. Cine s-o fredoneze? În nici un caz, Andrei… Care a scos din buzunarul de la piept un petic de hârtie albă cu caroiaje albăstrii (rupt, pe cât cred, dintr-un bloc-notes ieftin), pe care apăreau marcate silabele cu accent şi fără, adică schema metrică pe care urma s-o umplem cu nişte cuvinte. Trei rânduri cu câte cinci liniuţe fiecare: – ~ – ~ – , plus un al patrulea cu, numai, trei: – – – . Ritmul era trohaic; muzica, în schimb, necunoscută: o „auzeam” ca pe bătaia apatică a unui metronom. Avându-l pe Andrei în dreapta mea, am început să umplu schema vidă (cum torni metal topit  într-o matriţă!) cu: Trec ţi-gani pe drum/ Dru-mu-i plin de fum,/ Fu-mu-i plin de scrum:/ Focardea… Cred că-l aveam în gând pe M. R. P., cu Cânticele-i ţigăneşti (ce fac elogiul unei libertăţi de tip anarho-romanţios, — la antipodul celei definite ca „necesitate înţeleasă”!) Ăsta a fost debutul. Au urmat Anule, hanule, Muzica şi muzichia (pe ritmuri date, şi acestea, — punând la lucru o imaginaţie, cum spune Valéry, formală), plus textele de „umplutură” din Mugur de fluier (titlul e al lui Victor Cârcu). Abia apoi i-am cunoscut pe Phoenicşi, la un concert al lor, de gală (la Clubul CFR din Timişoara), când, între altele, a avut loc premiera acestor viitoare hituri. Ne-am cunoscut în pauza concertului, — şi după. I-am frecventat, însă, sporadic, pentru că modul meu de viaţă nu era unul „de echipă”: scrisul presupune, din păcate, solitudine, ba chiar însingurare. Or, ei trăiau ca „în cantonament”. Ceea ce nu m-a împiedicat, ba dimpotrivă, să colaborez, mişto, cu ei. Cu Nicolae Covaci, mai cu seamă, — care, am mai spus-o, avea bossă de boss! Un veritabil şef se naşte, nu se face. Eu, care nu prea am vocaţia asta, m-am pus la dispoziţia lui. Era, de altfel, foarte receptiv. (A acceptat, de pildă, să cânte în franceza veche, una de pe la 1200: „Monoceros est une beste…”!) Înclinaţia lui pentru arhaic coincidea, în parte, cu a mea, curios, la epoca aceea, de simbologie şi bestiarii. Prin Andrei, îl cunoscusem, la Jimbolia, pe părintele Mihail Avramescu, alias Ionathan X Uranus, avangardist ironic şi mare simbolog, cu care… „jimbologizam”, în trei, — în pofida riscului, real, de a fi luaţi drept nişte „frontierişti” (ceea ce s-a şi întâmplat, în două rânduri, când am fost duşi, între kalaşnikoave, de heruvimii grăniceri, la Post) şi în pofida unor martori inoportuni şi sfertodocţi, care bănuiam că dau raportul… Cantafabule-le, din asta au ieşit. Iniţiativa, literar vorbind, îmi aparţine. De fapt, pornisem de la numele de Phoenix. El nu putea rămâne o simplă etichetă, o firmă exterioară (şi naivă); trebuia, adică, justificat organic, printr-o asumare propriu-zisă, — nu, bineînţeles, ca nomen omen (ceea ce este mult prea prezumţios), dar la singurul mod posibil, acela cultural (sau simbologic). Pasărea Phoenix i-a „chemat” pe ceilalţi: Inorog, Aspidă, Vasilisc, Scarabeu, Calandrinon, Sirenă, Dulf… Ei nu erau eroi ai muncii socialiste (făcând, cel mult, figură de vagi ilegalişti), dar, graţie Phoenixului (pasărea şi grupul), li s-a dus buhul chiar şi pe stadioane, — până în ziua când, la fel de tainic cum se iviseră, au amuţit. Era prin ’76…

Em. G.-P.: Faptul că aţi debutat în volum ca “textier”, pe speze proprii (Ed. Litera, 1976), nu putea să nu se răsfrângă — mai puţin fast — asupra viitorului poet al Simpleroze-lor (Ed. Facla, 1978). Ceea ce înseamnă că v-aţi asumat, de la bun început, statutul de marginal sau, ca să cităm formula consacrată, de “poet perifeeric” al lumii scriitoriceşti de atunci. După aproape trei decenii de la acel debut, aceeaşi lume nu se înghesuie să vă facă loc printre poeţii “de raftul întâi”, expediindu-vă sumar la “truveri”. E ca şi cum lui Paganini i s-ar recunoaşte calitatea de interpret virtuoz al “Capriciilor”, nu şi cea de compozitor (al acestora, inclusiv). Acum, văzut prin celălalt capăt al ocheanului, nu regretaţi gestul? Ce s-ar fi întâmplat dacă amânaţi publicarea Texte-lor pentru Phoenix pentru mai târziu, după Holorime, să zicem?

Ş. F.: Scuzaţi-mă, dar întrebarea dvs. suferă, după mine, de două neajunsuri: contrafactualitatea la care mă îmbie; şi faptul că-mi pretinde (nu, bineînţeles, din rea voinţă) să mă disculp de ceea ce nu sunt culpabil, adică propria-mi receptare de către critici (sau poeţi). Sunt unii, totuşi, pentru care nu-s numai un perife(e)ric. O spun, fireşte, nu din parapon, dar pentru că aceasta e situaţia, indiferent de (biblio)raftul pe care, îndeobşte, sunt situat. N-am nici o certitudine, de altfel, că merit… plemiu-ntâi cu coloniţă! Cât despre ceastălaltă întrebare (pe care o reformulez): ce-ar fi fost dacă n-ar fi fost ce-a fost, mi-e peste mână să găsesc răspunsul. Ceea ce, însă, vă pot spune este că Texte pentru Phoenix e(ra) a treia, chiar a patra, culegere a mea, de versuri. Până-n 1976, scrisesem Simpleroze, Areal, Copyright, ca şi, în parte, Şalul…Ele zăceau în propriile-mi sertare, — după ce primele două, comasate, “sertarizaseră” la editura Cartea Românească (de unde, într-o iarnă sinistră, le-am retras). La data debutului editorial, aveam 34 de ani fără ceva. În ziua de 8 iulie, când împlineam frumoasa vârstă amintită, apărea, în România literară, cronica lui Nicolae Manolescu. Era în jurul orei 16, când, intrând într-o tutungerie (cam ca aceea a lui Ezra Pound!), am văzut, pe o tejghea, revista. O deschideam, ca mai noi toţi, la pagina manolesciană. Mi-am dat seama că zicea de bine; eram tentat să prelungesc lectura, dar n-am făcut-o, din… pudoare! (De altfel, într-un local public, dacă am asupră-mi o carte care-mi poartă semnătura, am grijă s-o întorc cu faţa-n jos, — chit că persoanele din jur ignoră pe de-a-ntregul legătura dintre mine şi bucoavna respectivă.) Acasă, i-am citit-o în veliglas Mariei. Inutil, pesemne, să adaug că rândurile lui Nicolae Manolescu vor fi fost unul dintre cele mai frumoase cadouri „la aniversară”… Să ieşin, însă, din patetic (sau, baremi, din glorioasa mică tutungerie, — ajunsă, între timp, dugheană de ieftine cosmeticale), spunându-vă că, în ’76, Holorime-le nu erau gata nici pe sfert, astfel încât era obligatoriu ca Texte-le pentru Phoenix să le devanseze, editorial vorbind… Nu fără riscul plictiselei generale, să mai spun că nu dintr-un capriciu, am debutat „pe speze proprii”, ci pentru că, după sondajul a trei sau patru edituri, era clar că nu aveam alternativă.

Em. G.-P.: Altminteri, reacţiile la primul volum nu au fost — departe de aceasta! — unanime, din corul de admiratori (N. Manolescu, L. Ulici, C. Ungureanu, C. Moraru ş. a.) desprinzându-se strident vocea dnei Tia Şerbănescu: ”Ideea de a tipări asemenea versuri (…) ni se pare sadică, denotând gustul de a silui limba română” (mă întreb ce va fi zis la lectura Holorime-lor). Sună ca o sentinţă, nu?! Mai cu seamă în cazul unui poet ce i-a conferit limbii române nobleţea unei “langue de blason”. În ce măsură critica a reflectat/deformat creaţia dvs. poetică? Întrebare adresată mai degrabă autorului Afinităţilor selective…

Ş. F.: În măsura-n care critica „reflectă”, ea reflectă numai „deformat”, cu, adică, distorsiunea inerentă actului însuşi al oricărei reflectări. Astfel încât n-avem de ce ne plânge. În plus, ar fi şi foarte dizgraţios. E penibil să-ţi tot plângi de milă, să te consideri victima lălâie a unei critici incomprehensive şi să vociferezi pe unde poţi. Nu este, totuşi, nici o tragedie ca un critic să te vadă rău, — adică nu aşa cum te vezi tu, când te uiţi în propria «oglindă, oglinjoară»! În rest, aceste mici mizerii nu sunt de luat în foarte tragic, ca unele care frizează, adesea, derizoria farsă. Când am avut plăcerea s-o cunosc, după mulţi ani, prin ‘95, pe dna Tia Şerbănescu (la nu mai ştiu ce sindrofie timişoreană opoziţionistă), domnia sa mi-a spus că mă admiră. Din politeţe, nu am contrazis-o. Altminteri, cronica din ’76 mă deranjase numai în măsura în care ziarul România liberă (la care scria doamna respectivă) intra în casa noastră din Turnu Severin, prin abonament (obligatoriu). Cronica, însă, n-a citit-o nici tata (care, medic de profesie, n-avea vreme de futilităţi), nici mama (care, îndeobşte, urmărea rubrica Decese, — pentru că începuseră   să-i moară prietenele şi diverştii cunoscuţi), nici bunicul meu octogenar (care-i prefera, pe drept cuvânt, gazetei România liberă, postul de radio Europa liberă, iar acestuia, Vocea Americii, — ca unul care locuise, între ’915 şi ’920, în USA, la Bridgeport, statul Connecticut).

Em. G.-P.: Şi ca să rămânem în lumea “oglinzilor paralele”, numiţi-mi poeţii — români şi străini — în care vă răsfrângeţi? Traducerea este o formă de competiţie cu modelele îndrăgite? Cum e să fii un traducător de geniu şi să ştii că propriile producţii poetice de vârf (Holorime-le, bunăoară) sunt absolut intraductibile? Şi asta după ce un Radu Călin Cristea afirmă ritos că “Şerban Foarţă tinde a deveni un poet francez (…) de expresie (atâta cât este) română”. (Eu unul v-aş asemui mai degrabă cu un Spinoza şlefuind lentile de contact…)

Ş. F.: Ca să încep cu începutul întrebării: ei „se răsfrâng” în mine (iar nu invers), pentru că, pur şi simplu, mă preced. Ei sunt destui şi nu e simplu să-i consemnez în continuare. Unii se văd cu ochiul liber; pe alţii pot să-i deceleze, să-i dibuie doar erudiţii. În ceea ce priveşte traducerea, ca praxis, ea e mai mult decât o „formă de competiţie”/emulaţie cu cele câteva „modele îndrăgite”. Ea e, la limită, un soi de uzurpare a lor, — dar nu prin felonie, necum prin impostură, ci prin… clonaj     într-un alt cod genetic. Adică în alt cod lingvistic, în care clona/copia năzuie să facă uitat originalul. Originalul este, însă, unul singur, pe când traducerile — teoretic infinite. E ceea ce face (spune Kafka) disperarea bieţilor tălmaci. Actul traducerii e, astfel, dublu disperat. Căci, primo, orice tălmăcire (fie, aceasta, cât de bună) nu este decât una din versiuni; secundo, nici un text po(i)etic nu este, în principiu, traductibil. Nici, baremi, textele în aparenţă denotative, (dis)cursive şi transparente ca o apă. Căci nu există transparenţă, dar, cel mult, transluciditate. Iar dacă fenotextul e diafan, chiar fanic, genotextul (de la idiom la idiom, ca şi de la un autor la altul) este, în genere, opac şi/sau incongruu în raport cu paradigma („exotică”) a unei alte limbi, a limbii-ţintă. Faptul că moartea este, în nemţeşte, un „domn”: der Tod (ba chiar, vorba lui Paul Celan, „ein Meister aus Deutschland”), iar nu o „doamnă”, ca în alte graiuri, îi inspira, deunăzi, Anei Blandiana un mic poem burlesc-macabru, Dulap pictat (v. Rom. lit., nr. 34, p. 8), care sfârşea cu următoarea poantă: „În limba germană, cum ştim,/ Moartea-i de sex masculin.” Numai că această humorescă e un poem, aşa-zicând, metalingvistic — iar metalimbajul are joc (în sens mecanic), „deşurubând” resorturile limbii. Cum s-ar traduce, însă, în tedescă, fără acest „joc” auxiliar, nici note infrapaginale, un stih al lui Arghezi, şi anume: „Îţi zice lumea Moartea, domnişoară…”?! Sau, în acelaşi idiom, sintagma lui il Poverello: „sora nostra morte corporale”?!… Or, Babelul (în sensul lui George Steiner) e atacabil, in extremis, la extreme, — fie prin plăsmuirea unei „limbi a păsărilor” (ca la Joyce sau la letrişti), fie printr-un vernacularism incompatibil cu ideea însăşi (babelică) a traductibilităţii.

Em. G.-P.: Dacă predecesorii dvs. sunt mai mult sau mai puţin recognoscibili (criticii citează, la unison, cam aceleaşi pomelnice…), se pare că “urmaşii” întârzie să apară. S-au perindat, în ultimele două decenii, tot felul de “nichitastănescieni”, “virgilmazilescieni”, “me- (şi ce-) ivănescieni”, iar mai încoace “angelamarinesciene”, nu şi “şerbanfoarţieni”… Aş comite o indiscreţie întrebându-vă pe cine mizează, dintre mai tinerii confraţi, poetul Şerban Foarţă?

Ş. F.: V-aş întreba şi eu : cât de „mai tineri”?! Căci poetul nu e nici tânăr, nici bătrân, ci, eventual, bătrânăr: un fel de puer senex, ca Rimbaud. (Sau ca, în cazul nostru, Eminescu: „Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trăit.” — Vers care-şi are propriul său pandant într-unul din Spleen-urile lui Baudelaire: „J’ai plus de souvenirs que si j’avais mille ans.”) În fine, cum vedeţi şi dvs., mă eschivez şi eu cum pot. Deoarece, dacă aş face, totuşi, o listă cu, să zicem, favoriţi, unii s-ar supăra că nu-s pe listă; alţii că sunt vecini, de listă, cu inşi pe care nu dau nici un ban sau cu care nu-şi (mai) dau bineţe. Chiar şi atunci când sunt gregari, poeţii preferă, pe cât bănui, mulţimea cu un singur element! Or, înşirându-i otova pe listă, rezultatul înşirării ar aduce cu plutoanele indistincte (şi anonime) de ciclişti, rulând, unul cu ochii în şaua celuilalt, pe panglica şoselei (de hârtie). E foarte greu, învălmăşindu-i astfel, să „mizezi” pe unul dintre ei. Paradoxul, însă, e că destui poeţi (individualişti, altminteri, prin vocaţie) obişnuiesc, din slăbiciune, să alerge (precum diverşi avangardişti, până la vârsta înserării) în pluton. În faţa căruia, desigur, orice criteriu de valoare amuţeşte, adeziunea însăşi la pluton ţinând loc de clasament axiologic… Mai trebuie, oare, să vă amintesc: „Au făcut act de suprarealism absolut dnii Aragon, Baron, Biffard, Breton, Carrive, Crevel, Delteil, Desnos, Eluard, Gérard, Limbour, Malkine, Morise, Naville, Nol, Péret, Picon, Soupault, Vitrac.”  Până şi ordinea e alfabetică, aici, ca pe o listă (fără, însă, locuri eligibile) electorală. Pentru că — nu-i aşa? — „la poésie doit être faite par tous”. Ceea ce e o aberaţie, sau, cel mult, o dulce utopie… Cât despre epigoni, nu le duc dorul. Căci, în măsura-n care confirmă, indirect, stiluri, maniere, mode, reputaţii,  epigonismul le şi compromite, prin involuntară parodie(re).

Em. G.-P.: N. Steinhardt vă consideră — stilistic şi spiritual — “contemporan cu decada 20 – 30”; Nichita Danilov vede în dvs. “precursorul poeţilor anului (…) 2150”. Nu cumva sunteţi un Ianus Bifrons?… Cu cine vă simţiţi contemporan? Cărui cititor vă adresaţi, dacă bineînţeles nu-l inventaţi pe măsura scrierii poemelor?

Ş. F.: Nu ştiu ce să răspund, la toate astea… În paranteză fie spus: în timp ce întrebările rămân cam tot atât de lungi (voluminoase, arborescente şi, adesea, dificile), răspunsurile se împuţinează, precum nisipul în clepsidră… Nu mă recunosc în întregime nici între bornele lui N. Steinhardt, nici în hiperbola lui Nichita Danilov, — care-l expediază pe Ş. F. în… SF! Recunoscător le sunt, în rest, amândurora, pentru simpatie. Cât despre comparaţia cu Ianus Bifrons, zeul, ea mă cam excedează. De-aş achiesa (cum zic parlamentarii) la acest înalt registru metaforic, aş continua prin a vă spune că mă simt „contimporan”, ca Lucian Blaga, „cu fluturii, cu Dumnezeu”. Or, n-am acest „tupeu” stilistic (fie şi dacă marele poet este, în fond, la fel de rezonabil ca, între alţii, Paul Claudel, când afirmă, la un mod impersonal, că „seule la rose est assez fragile pour exprimer l’Éternité”.) În ceea ce priveşte cititorul, voi fi avut întotdeauna, în gând sau lângă, unul concret, palpabil, proxim. Cititor(i) sau, mai degrabă, cititoare: cândva, Maria; astăzi, Ildikó. În ciuda aparenţelor, eu, unul, nu scriu pentru un public strict virtual, nici, îndeobşte, „pentru mai târziu”…

Em. G.-P.: Altminteri, felul în care vă construiţi antologiile (Opera somnia aruncă în aer cronologia, dând mare bătaie de cap istoricilor literari din viitorime; Ethernul pheminin este ca o ridicare la puterea a n-sprezecea a liricii, hai să-i zicem, convenţional, “de dragoste”) trădează obsesia “ieşirii din timp”, ca şi cum poezia dvs. a venit pe lume sedusă de promisiunea “tinereţii fără bătrâneţi…”. “Fără vârstă”, născută de-a gata în zale de smalţ, închinată parcă zeului “Unu-adunat-împreună”, aceasta se sustrage biograficului. Aţi risca, din interiorul unei experienţe de-o viaţă, o periodizare a poeziei dvs.? Care au fost “etapele arse” ale acesteia? Ce Pasăre Phoenix va să se nască din cenuşă?

Ş. F.: S-o iau, cu întrebările, pe rând. Am considerat, întotdeauna, antologiile nişte volume omogene, iar nu nişte crestomaţii de texte eteroclite şi aleatorii. Chiar şi în cazul unui grupaj într-o revistă, am urmărit efectul de ansamblu… Trec repede peste elogii şi „risc”, cum spuneţi dvs., „o periodizare a poeziei” mele (sau, mai degrabă, o departajare a ei) în (cu cuvintele lui William Blake): Songs of Innocence vs. Songs of Experience… Primele sunt scrise în ceea ce Octavian Soviany numea „limba de rouă”: Simpleroze, părţi din Areal, Texte pentru Phoenix, Un castel în Spania pentru Annia, ba chiar cvasi-matematica Fractalia. „Cântece ale experienţei” ar fi Copyright, Spectacol cu Dimov, Erau ziare, evenimente…(carte ce vă e, cred, necunoscută, — nu, evident, din vina dvs.). Celelalte: Şalul…, Holorime, Caragialeta (cea dintâi şi bis) îmbină ingenuitatea cu experienţele (livreşti sau imediate). S-ar putea să mă înşel, desigur, din subiectivism, din wishful thinking… Ceea ce este, însă, mult mai sigur e că registrele acestea au fost, adesea, abordate simultan: mai mult sincronic, decât diacronic. Iată de ce „cronologia e aruncată”, cum spuneaţi, „în aer”. Că „arderea etapelor”, în fine, s-ar solda cu niscaiva cenuşă, este ceva la care nu mă gândisem încă.  

Em. G.-P.: Vrăjită de vitraliile multicolore ale poemelor, o bună parte a criticii nu depăşeşte “obstacolul sticlei”, stăruind asupra caracterului abscons al acestora; dimpotrivă, poezia dvs. mi se pare mai degrabă luminoasă — adevărat, o lumină filtrată prin azur, sinople, aur şi argint —, refăcând cu mijloace moderne un Ev Mediu cromofil. Mă gândesc să vă întreb dacă împărtăşiţi pasiunea lui Mateiu Caragiale pentru heraldică…

Ş. F.: Mă bucur că aţi remarcat, domnule Galaicu-Păun, acest panşant, al meu, spre un „Ev Mediu cromofil”. Cu corectivul că pasiunea lui Mateiu pentru heraldică e, în principiu, una de expert, de „om de ştiinţă” (chiar dacă e sau pare, la el, un simplu hobby); a mea, de, numai, amator naiv. Emailurile, les émaux, m-au emoţionat dintotdeauna esteticeşte: ca design, culoare, plus un hieratism care exclude vremuirea, umbra şi desimea celei de-a treia dimensiuni, adică moartea, — făcând din carnea însăşi o tandră „couleur chair”.

Em. G.-P.: Se pare că cea mai bună lectură a unor cărţi presupune o… rescriere a acestora, dacă ar fi să mă refer doar la Areal. Pe bună dreptate, N. Steinhardt vorbeşte de “un joc terţ”, într-o cronică la acest volum din 1983. Nu v-ar tenta o recitire a Areal-ului, după două decenii, prin prisma unor holorime, să zicem? Un joc la puterea a patra, de ce nu?, A real…

Ş. F.: Aveţi dreptate. Numai că aş spune, şi eu, precum Ion Barbu, într-un envoi către un domn al cărui nume „Săpat îl vream pe altă carte,/ Pe Jocul Cuart. — Dar nu-mi mai arde.”

Em. G.-P.: Dacă mă gândesc bine, şi această ultimă antologie (“O carte [cât de cât] articulată”, cum ţineti să precizaţi într-o misivă) — Ethernul pheminin (Cartier, 2004) — este o autorescriere, inclusiv cu… poeme inedite. O placă turnantă perfectă, reluând acelaşi leitmotiv: “parfumurile unor crinoline…” Acum, că volumul e dat la tipar, aţi putea exclama, flaubertian, “Ethernul pheminin c’est moi”?

Ş. F.: Aş putea ; dar numai în măsura în care, fiind o carte a mea, e şi eu însumi. Domnului Flaubert îi era, însă, mai uşor s-o spună, pe cât cred, — căci bovarismul e de ordin psihologic; pe când (cu h-uri humoristice, sau fără) Eternul feminin e o stihie care ne depăşeşte, ne transcende: ne „transumanează”, dacă vreţi, ca pe Florentinul ravennat, sau, ca pe Weimarez, „zieht uns hinan”… În fine, n-aş putea, dacă Ethernul… se vrea descripţia cvasi-obiectivă a inefabilului feminin (sau, cu voia dvs, feminyin). Dacă scrii o carte, un tratat, cu numele de Flora Antilelor, să zicem, nu poţi spune „Flora Antilelor sunt eu”!

Em. G.-P.: Încerc să-mi explic senzaţia de unicitate pe care o degajă poezia        Ethernul-ului pheminin: în ultimă instanţă, poemele dvs. sunt ca nişte rochii haute couture făcute pe măsura unor top-modele ce se nasc doar pentru a defila pe podium, şi asta în timp ce astăzi se poartă — ierte-mi-se calamburul involuntar — prêt-à-porter, şi încă de la second-hand. Credeţi că frumuseţea Ethernul-ului pheminin va salva lumea?

Ş. F.: Cum aş putea să cred una ca asta ?! Ca să aibă caracter soteriologic, frumuseţea trebuie să fie una de ordin filocalic, — iar nu, cum e la mine, calofil

Em. G.-P.: Vă mulţumesc!

Ch-ău — Timişoara