Articole publicate în categoria ‘Creație’
Pentru totdeauna Virgil Mazilescu, 25 de ani după
duminică, august 16th, 2009
Ori de cite ori plec mai departe de Iaşi, pentru o perioadă de peste o săptămînă, iau cu mine antologia lui Virgil Mazilescu, Întoarcerea lui Immanuel, apărută în colecţia „Cele mai frumoase poezii” a editurii Albatros, în 1991, volumaşul de numai 160 de pagini fiind un fel de paşaport pentru străintate al liricii româneşti. Dacă ar trebui să-mi înclei cîte-o viză pentru fiece ţară în care l-am recitit – în unele ţări, de mai multe ori! –, mă tem că aş risca să astup o bună duzină de pagini; or, poetul, extrem de exigent cu sine însuşi, n-a prea dat la tipar texte peste care să treci cu vederea. În plus, poezia lui Mazilescu are acea rară calitate de a nu se lăsa prinsă din prima, ea arătîndu-se (exact ca Frumoasa fără corp a lui Eminescu – goală!) sub un văl maya care-o face intangibilă, cu atît mai dorită însă.
„Ni-l amintim destul de bine pe «omul virgil », scrie Gheorghe Grigurcu în prefaţa antologiei, schiţînd un portret memorabil al poetului, Stîlp de nădejde al boemei de la Casa scriitorilor, avea un stil autoritar pînă la emfază şi energie pînă la vehemenţă, convins pînă la ultima fibră a făpturii de însemnătatea în Lume a Poeziei şi, mai cu seamă, de însemnătatea propriei sale Poezii…” Cum nu l-am cunoscut în timpul vieţii, la rîndu-mi nu „mi-l amintesc”, cel mult pot să-l pomenesc, în aceste zile, cînd se împlinesc (pe 11 august) 25 de ani bătuţi pe muchie de la prematura-i dispariţie. Un sfert de secol în care, din bun al unui cerc restrîns de iniţiaţi, poezia sa a devenit, dacă nu un bun al tuturor (nu te apropiii nepregătit de scrisul autorului lui Guillaume poetul şi administratorul!), cel puţin un brand, y compris o valoare de export (cele cîteva antologii de autor apărute în ultimii ani în Franţa, Statele Unite, Germania, ca să nu mai vorbesc de antologiile colective în care Mazilescu este o prezenţă inconturnabilă). Timp suficient pentru ca biografia poetului să se întoarcă în legendă, iar receptarea operei în cult.
(Între paranteze fie spus, boema anilor ’80 de la Casa scriitorilor din Bucureşti poate fi împărţită – urmînd modelul anilor ’50: „Toată lumea bea cu Ţoiu/ numai Labiş cu-Andriţoiu” – în cei care beau cu N. Stănescu, majoritatea calificată, şi cei care beau cu V. Mazilescu, o sectă de fideli, de cele mai multe ori la mese învecinate, pînă la închiderea localului. E ca şi cum acerba rivalitate poetică şi-ar avea pandantul într-o competiţie bahică, pe care atît „bătrînul Nichita”, cît şi „omul virgil” au părăsit-o prematur – primul la 50 de ani, în 13 decembrie 1983, cel de-al doilea la 42 de ani, în 11 august 1984. Proximitatea marilor rivali, pînă şi în moarte, inclusiv în ce priveşte cauza decesului, datorată abuzului de alcool, se confirmă în timp, acum epurată de anecdotic; ca să zic aşa, din spirtul – băut! – arzînd cu pară albastră, a rămas doar flacăra de pe comori!)
Cum despre poezia lui V. Mazilescu s-a tot scris şi se scrie în continuare, n-am să îngroş rîndurile exegeţilor, ci voi cita cîteva opinii în care mă regăsesc, parţial sau întru totul: „Întreaga poezie a lui Virgil Mazilescu este expresia unui complex pe care l-aş numi al Alicei în Ţara minunilor” (N. Manolescu, în „România literară”, 1984); „Ecuaţii ale neliniştii şi paradigme ale tensiunii, poemele lui Virgil Mazilescu sînt o capcană: ele vorbesc despre disperare şi spaimă, despre alienare şi moarte cu afectată plictiseală şi dezinteres, cu sarcasm şi oboseală, într-o aparenţă familială şi colocvială. (…) Pornind de la o sfidare retorică, poezia lui Virgil Mazilescu a intrat tot mai adînc în ontologic, atingînd substratul de spaimă al existenţei poetice” (Al. Cistelecan, Poezie şi livresc, 1987); „În planul creaţiei, poetul se autosancţionează. (…) Îşi dă în vileag o nebănuită utopie existenţială, a neajutorării, a destrămării sufleteşti, a suferinţei de marginal. Îşi înscenează cu artă neputinţa. Îşi caută salvarea într-o slăbiciune cu atît mai semnificativă, cu cît antrenează după sine limbajul avangardei, trăgîndu-l într-un spaţiu al spaimei, al prostraţiei, al abuliei. Ingeniozitatea lui Gellu Naum e conectată la astenia lui Bacovia” (Gheorghe Grigurcu, „Autopedepsirea poetului”, în Virgil Mazilescu, Op. cit.). Ultimul cuvînt oricum îl are poetul (citez mai jos, respectîndu-i verticalitatea, unul dintre cele mai frumoase poeme ale liricii româneşti şi, de ce nu? şi universale, ce poate sta alături, pe plan naţional, de arghezianul „Niciodată toamna…”, iar pe plan mondial, de „Va veni moartea şi va avea ochii tăi”, al lui Cesare Pavese):
eu de sus de pe deal nu ştiu cum privii pentru totdeauna
eu de sus de pe deal nu ştiu cum privii pentru totdeauna
din dreapta turnului dintre animalele rănite (glorioşi sîntem)
ce m-ar costa să proclam drept genial
un anumit fel al tău femeiesc de a putrezi
eu dacă vrei să ştii privii lumea
prin şira spinării tale slabe
vreme a călătoriilor ieftine a noastră avem mijloace
şi din toate punctele de vedere a sosit clipa
şi sării dintr-o insulă într-un cer
dintr-un palmier într-un fluture
eu care privii lumea prin şira spinării tale
ducă-se acum ochii mei pe trei sănii înapoi la vavilon
La plecare
duminică, august 2nd, 2009
În cîteva ore zbor la Beijing (via Viena), iar de acolo, pe 6 august, la Xining, provincia Qinghai, pentru a participa la The Second Qinghai Lake International Poetry Festival. Rugat, acum cîteva luni, de organizatori să le trimit cîteva poeme ca să le traducă în chineză (aflînd că plec în China, maestrul Aureliu Busuioc mi-a spus: “Dragul meu, întotdeauna am ştiut că scrii în chineză!”), le-am propus chiar “VAcA~ “, altminteri de inspiraţie tibetană, asta şi spre a-mi spori cireada de ediţii ale textului meu cel mai titrat & tradus, pe care-l reproduc mai jos (să-mi ţină locul!). La întoarcere, sper să aduc de curmei o “VAcA~ “ chineză, pe care s-o regăsiţi tot aici, pe pajiştea literelor române.
“VAcA~ “
tatăl nostru cel carele-n cer eşti pripon precum eu pe pământ îţi sunt vaca legată cu funia mu1
2.
care funie e predicat fiindcă: 1) arată ce face subiectul şi 2) că răspunde la
întrebarea ce face? familia şcoala m-au
învăţat că subiect este “vaca”: ea smulge
- diateză activă – priponul. de mic vaccinatu-m-au anti-
dumnezeu: pentru mine priponul l-a smuls
tatăl meu pământesc păpuşarul l-a dat la fier vechi a pus mâna pe funie
şi m-a dus bou la şcoală să-nvăţ
împreună cu alţi papă-lapte a-mi pune
întrebarea al cărei răspuns îl cunosc. cât pe ce să
mă-ntorc vacă. ah! tu inocenţă pierdută o dată cu primul “de ce-s?”
şi ca unui copil ce-şi suprinde părinţii
făcând dragoste astfel mi s-a-nfăţişat adevărul. îl recunoscui: voi mu-
ri! a fost ca şi cum mă născusem din nou: m-am smucit din
aşternut rămânând nemişcat. numai funia mu
a vibrat şi vibraţia ei a-mplut aerul de
circumvoluţiuni. “nu-i lumină
nicări/ or muri toţi…” tot de-atunci eu am cearcăne. gata oricând
să-mi înnod funia mu – diateză
reflexivă – în jurul grumazului. de la un timp e doar noduri. cercând să-i
dau de capăt prin mâini mi-a trecut
ca un şir de mătănii: de nenumărate ori una şi-aceeaşi “de ce-s?” şi “de ce-s?”
pân’ cuvintele s-au contopit între ele. cândva – diateză pasivă -
funia mu mă va duce la el. care stă şi înghite
în sec noduri la fel cum din versul-poem
Tibi vero gratias agam quo clamore? Amore more ore re2
eu înghit câte-o literă până-mi stă-n gât ore re-
3.
alitatea: cu patru picioare cu uger cu coarne cu coadă în vârful
căreia ghilimelele sunt pămătuf. fiind băiet de la coada
vacii n-am fost trimis niciodată cu vaca – relaţia cu
patrupedul fiind stabilită prin asociaţie: puşti
când făceam câte-o poznă bunica-mi striga:
“faraonule!” carnea mea – şapte vaci albe cu lapte m’ncate de şapte vaci negre şi sterpe – de-atunci e-un
vis de groază din care trezindu-mă – să-l
tălmăcească – trimit după preot. şi preotul după
clopotar. şi el după gropar. la comanda “hei-rup!” ei smulg robul
din celula de temniţă (bine’nţeles că
habar n-au de ce-a zis anton pavlovici: “zilnic
să-ţi storci robul din tine”) şi-n grabă mi-l înfăţişează. cuvintele lui
mi le bag ca pe un stetoscop în urechi:
4.
“un poem este-aidoma unui imperiu. cum este
un imperiu? aidoma unui stomac de bovină – cântaţi
împreună cu noi: vaca paşte
iarbă verde… – cu două cămări: cea mai mare-i ca o magazie
unde iarba se culcă-n cămaşa cea verde şi noaptea
se trezeşte în zeghe vărgată-n cămara
cea mia mică, dar care de fapt întreţine digestia. (“nu te
întrista, a spus tata, pleci dintr-o
închisoare mai largă într-una mai strâmtă…”) eu am
ridicat o cincime de ţară – cântaţi
împreună cu noi: floricele
pe câmpii… – şi-am închis-o-n cămara mai mică. am pus
străji de jur împrejur. am pus zgardă curentu-
lui electric şi botniţa i-am aruncat-o cât colo. l-am tot asmuţat şi
i-am dat drumul pe sârma ghimpată şi (“… iar
la ieşire nu te bucura, a mai spus, vei schimba doar
o-nchisoare mai strâmtă pe una mai largă.”) astfel am
împărţit şi am împărăţit. repetaţi
împreună cu noi: un poem
este-aidoma unui imperiu: el are stomac
de bovină: abia după ce-a înghiţit la cuvinte începe
să le mistuie: laptele lui
noi îl bem când e seara îl bem la amiaz dimineaţa îl bem şi la noapte îl bem
şi îl bem3. subsemnat: iosif vis-
5.
sarionovici şi fraţii săi”. un vers lat un vers fără de capăt precum
paralela de 66 33′ latitudine Nord înconjoară poemul de jur împrejur.
peste cercul polar al gândirii am fost deportaţi noi supuşii cu sânge
cald al inimii unde din ceruri coboară pe mii de
funii mu transcendenţa în chip de ninsoare şi spânzură
ca o marionetă-n văzduh unde spaţiul
este una cu timpul: pustie scoţîndu-şi pe cap aurora
boreală ca pe o cămaşă pierdută la zaruri4. de-aici
nu există scăpare. doar dacă scriind un vers lat un vers fără de capăt precum
paralela de 66 33′ latitudine Nord te
laşi convins de cuvinte să fugi împreună cu ele. o “vacă” – o
poezie5.
6.
“a recita
poezii în temniţă, încheie ion mureşan, este echivalent cu a organiza o
evadare în masă”. serbăm, mureşan, cristofor, subsemnatul – trei crai de la
răsărit – ziua lui eminescu la gherla, într-unul din capetele
celularului mare “în formă de U foarte lat”6 – nu-i nevoie să
ridicaţi în sus mâinile să le-agitaţi: “eminescu-U-U-UUU!” – într-una
din celule făcute urgent “casă mare” – citate din
eminescu (ţarţamurile de prosoape deschid şi închid precum nişte
ghilimele fiecare citat) decorează pereţii alături de harta
româniei mari şi de “extrase din regulamentul intern” – împreună
cu o mie de tineri în zeghe vărgată – ah! părul lor scurt
şi sârmos ca gazonul englez pare-a fi tuns la zero de cel puţin zece
generaţii la rând – numai ochi şi urechi. prin dorinţa de libi
vulnerabili. trag aer de gherla în piept – spaţiul nu e decât diafragma
între timpul prezent şi trecut – şi expir bioxid de carbon de gulag:
“osip mandelstam – se povesteşte – în cele vreo c’teva luni
de detenţie, îngreţoşat de mizerie, nu s-a atins niciodată
de mâncarea cazonă. era un poet deosebit de subţire, c-un simt înnăscut al
igienei. curat un schelet peste umărul stâng aruncându-şi
toga cărnii. un publius naso-al gulagului. să-şi
ţină sufletul, le recita
delincvenţilor de drept comun kilometri întregi de poeme, drept care-l
răsplăteau – mai ceva ca-ntr-o proză de borges – regeşte: o hrincă de
pâine albă pe zi”. poezie, ah! panem et circenses.
7.
“oameni tare cuminţi. din popor. din poporul cu frică de
dumnezeu”. parcă-am fi toţi de-o mamă. de parcă
ne-a făcut mama-n noaptea în care
vaca neagră-a fătat o viţea şi viţeaua fătată-a fătat o viţea şi viţeaua fătată
a fătat o viţea7 de la care – întorşi de la ţâţă – am supt.
Note şi comentarii (sau şapte vaci slabe):
1. Potrivit religiilor tibetane, primii regi ai pământului “aveau toţi în creştetul capului o funie mu de lumină (…) Când mureau, ei se dizolvau (asemeni curcubeului), începând cu picioarele, şi se topeau în coarda mu din vârful capului. La rândul ei, funia mu se topea în Cer.” (R.A. Stein, La civilisation tibetaine, pp. 189-190); în Coran (III, 98) citim: “Ţineţi tare de frânghia lui Dumnezeu cu toţii şi nu vă împrăştiaţi”;
2. vers al călugărului Athanasius Kircher; în traducere ad-litteram: “Cum să-ţi strig gratitudinea mea? Prin dragostea ta, prin felul tău de a fi, prin rugăciunile şi prin actele tale”;
3. vers din poemul Todestango de Paul Celan, în traducerea lui Petre Solomon, “Contemporanul”, 2 mai 1947;
4. vezi Evanghelia de la Ioan: “19:23. Ostaşii, după ce au răstignit pe Isus, I-au luat hainele şi le-au făcut patru părţi, c’te o parte pentru fiecare ostaş. I-au luat şi cămaşa, care n-avea nici o cusătură, ci era dintr-o singură ţesătură de sus p’nă jos. 24. {i au zis între ei: “Să n-o sf’şiem, ci să tragem la sorţi a cui să fie”. Acestea s-au înt’mplat ca să se împlinească Scriptura…”;
5. parafrază după versul lui Alexandru Muşina: “O vacă, o poezie”. }n limbajul GULAG-ului, “vacă” însemn’nd deţinutul luat “de carne” de către grupul care evada din lagăr. Vezi Ryszard Kapucinski, Imperium: “C’nd au fugit deţinuţii de drept comun, l-au convins pe unul dintre politici – naivi şi neorientaţi – să vină cu ei. }n felul acesta se asigurau împotriva morţii de foame. La un moment dat îşi omorau victima şi-şi împărţeau între ei prada”.
6. vezi Paul Goma, Gherla, Humanitas 1990, p. 69; Din acelaşi volum reţinem: “… poezia de puşcărie nu trebuie judecată din afară, nici măcar de către puşcăriaşii odată liberaţi. Poezia de puşcărie n-are ce face cu libertatea, după cum libertatea respinge această poezie.” (pp. 172-173);
7. vezi art. “Sarcini de pierzanie” în: Ovidiu B’rlea, Mică enciclopedie a poveştilor rom’neşti, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1976.
„Aux urnes, citoyens!”
joi, iulie 30th, 2009
Poemul Lupta voluntară a pompierilor cu incendiul, de Ioan FLORA, face parte din panoplia mea de combatant pentru libertatea cuvîntului. L-am citit în premieră în îndepărtatul an 1990, fără să-mi cred ochilor că a fost cu putinţă să fie scris în 1985; puţin după, l-am cunoscut şi pe autor – poetul român născut în 1950 la Satu Nou din Banatul Sîrbresc cu care, la scurt timp, ne-am luat fraţi de cruce şi, de faţă cu toată lumea venită la Festivalul „Lucian Blaga” de la Cluj – Alba-Iulia, în loc să schimbăm, cum se face-n asemenea cazuri, cămăşile, noi ne-am schimbat paşapoartele: iugoslav pe sovietic – la ora aceea şi unul şi altul al unei ţări ce nu există. Din februarie 2005, fratele meu Ioan Flora e sub cruce, dar poemul său continuă să mă mobilizeze.
Lupta voluntară a pompierilor cu incendiul
La Fabrica de confecţii Stalin,
din strada Stalin, din oraşul Stalin,
izbucnise în luna Stalin a anului Stalin
Marele Incendiu Stalin.
Pompierii de la Asociaţia pompierilor voluntari Stalin
sosiseră cît ai bate din palme
cu roşiile lor vehicule Stalin,
cu nemărginitele, cu feericele, cu voluntarele lor
furtunuri şi căşti Stalin
şi reuşiseră să stingă în timp record
Marele Incendiu Stalin.
Elevii de la şcoala generală Stalin,
din cartierul, din Piaţa Stalin,
înmînaseră mai apoi, îngenunchind pînă la pămînt,
vajnicilor pompieri mari buchete de trandafiri
şi garoafe.
Era o atmosferă de reală însufleţire Stalin
şi-n ochii trecătorilor apăruseră scînteind
uşoare şuviţe de lacrimi.
1985
Scurt ca o lamă de pumnal, al cărui tăiş dublu spintecă realitatea pînă la os, poemul „traduce” pre limbă olimpienilor ceea ce omul nostru a ştiut dintotdeauna: cui pe cui scoate! E firesc aşadar că anume „Pompierii de la Asociaţia pompierilor voluntari Stalin” sînt chemaţi să stingă „Marele Incendiu Stalin” – se-nţelege, cu instrumentele din dotare („cu roşiile lor vehicule Stalin,/ cu nemărginitele, cu feericele, cu voluntarele lor/ furtunuri şi căşti Stalin”). Dar intuiţia poetului merge mult mai departe decît a îndrăznit să se aventureze dictonul popular – odată cuil scos, se instaurează… „o atmosferă de reală însufleţire Stalin”! Şi atunci chiar că-ţi vine să te întrebi dacă merita stins „Marele Incendiu Stalin” doar ca să se primenească atmosfera într-una de „reală însufleţire Stalin”…
La noi, se ştie, practica bate gramatica – cei care au pus foc Parlamentului şi Preşedinţiei pe 7 Stalin a celui de al optulea an de guvernare Stalin au sărit primii să repare „batimentele” (nu înainte de a arunca în flăcări Declaraţia de Independenţă, la care – zice-se – ţin atîta apărătorii Patriei!), înălţînd schele Stalin Junior, fără să ceară musai o aprobare a consiliului municipal din oraşul anti-Stalin. Cît despre „elevii (& studenţii) de la şcoala generală Stalin”, aceştia au fost pur şi simplu ucişi în bătăi, iar pe mormintele lor nu „vajnicii pompieri” au depus „mari buchete de trandafiri şi garoafe”. În aceste condiţii, „atmosfera de reală însufleţire Stalin” s-a dovedit a fi irespirabilă, şi va rămîne astfel dacă nu schimbăm echipa de pompieri Stalin, de la cascheta de miliţian Stalin a celor trei capi ai relelor (Voronin, Papuc, Ţurcan) la bastoanele de cauciuc ale „voluntarilor” Stalin.
Şi din nou mizică: „Aux armes et caetera!”
Un Faust român în viaţă
vineri, iulie 17th, 2009
Mircea Ivănescu este un Faust pe invers care n-a părăsit-o niciodată pe Margareta, ci a luat-o de nevastă, trăind cu ea până la adânci bătrâneţi şi amânând – pe cât va fi fost omeneşte cu putinţă – să „oprească clipa”, chit că fiecare poem al său „fixează” a jamais un instantaneu ce-i dezvăluie starea de om fericit până şi în tristeţe, una mai degrabă luminoasă. Nimeni, de la Eminescu încoace, n-a prins cu atâta precizie, într-un singur clişeu, vremea ca durată şi „clipa cea repede”; or, filmul poemelor sale, fără început şi sfârşit, se desfăşoară într-o atemporalitate marcată de vremelnicie, într-un (stop-)cadru ce aduce mai degrabă a chenar de „manuscript inluminat”. Ca şi cum ar rescrie, într-o oglindă retrovizoare, Fata în grădina de aur a lui Richard Kunisch pornind de la Luceafărul eminescian.
Cît despre „gravorul” Mircea Ivnescu, acesta s-a transformat demult – parcă urmându-şi chemarea: „să fii în stare să fii lucrarea mâinilor tale” – într-o „iniţială” a poeziei româneşti, una de aur.
* * * * * *
Mircea IVĂNESCU
Manuscript inluminat
de aur – într-o veche legendă a fost părul ei
înconjurîndu-i chipul cu ochi orbi, ca lumina aurie a iatacului
în miniatura unde fecioara-şi înălţa capul privind
către textul care-i continuă, pe coloane cu unciale frumoase, fiinţa
de care îi era, îi este, părul înconjurat – căci în vremea asta
nu mai există vreme – şi nu mai există, fireşte,
nici fiinţe – e totul un joc – cu simţul răspunderii,
fără simţul răspunderii – şi aducerile aminte, sparte,
şi glasul ei fărîmicios, se fac cioburi, prafuri de aur,
se spubleră, praf, în razele soarelui, cum vedeai dimineaţa
în copilărie, în salonaşul albastru – şi nu ştiai
de ce joacă ace albe în lumină, lîngă fereastră -
şi aurul, pe care mai tîrziu l-ai înţeles risipindu-i, o singură dată,
părul nu era deloc asemenea unei iniţiale, a fost
doar o faţă oarbă, prinsă în aur, o singură dată întorcîndu-se
în lumină spre tine.
un poem antologic pe timp de răstrişte
luni, iulie 6th, 2009
Poet viguros, trecut pe nedrept cu vederea de unii antologatori, nu şi de juriul care, pe 15 ianuarie 2009, îl încununa la Botoşani cu Premiul Naţional pentru Poezie “Mihai Eminescu”, bîrlădeanul Cristian Simionescu este ceea ce s-ar chema un Nume pour les connaisseurs, a cărui lirică emană bun simţ şi forţă morală. Cuvintele sale par a fi desprinse dintr-o limbă primordială, doar verbe şi substantive, intrînd în arena poeziei asemenea unor atleţi greci din Antichitate – în pielea goală! (Între paranteze fie spus, unul din titlurile sale de referinţe este chiar Maratonul…) O jubilaţie a formelor în devenire (întru… conţinut!), şi asta fiindcă poetul „oferă textului acel certificat de autenticitate şi vechime pe care se mizează în acest joc scriptural ce devine, încetul cu încetul, însuşi mesajul ultim al creatorului” (Constantin Abăluţă). Altfel spus, Maratonul lui Cristian Simionescu nu ia sfîrşit odată cu anunţarea victoriei, ci continuă de la o cetate la alta, dacă nu cumva de la un cetitor la altul. Care cetitor este şi el votant, nu-i aşa? Şi atunci chiar că stă în puterea lui să zică, atunci cînd este călcat în picioare de autorităţi: „Ei bine, asta nu trece!”
* * * * * *
Cristian SIMIONESCU
Această mică ruşine
Te mai doare cîte ceva. Iei hapuri, mai merge.
Visezi urît. Ce faci, bătrîne, cu sistemul nervos?
Ei, mai iei un rachiu, un vin.
Mai cade inima pe gînduri, iei un rachiu, un vin, mai trece.
Te mai huleşte cineva, mai rabzi pizmuiala,
lumea-i anevoioasă. Te iei cu lumea, mai trece!
Îţi face găgăuţă, hlizindu-se,
un gest barbar, te scalîmbă,
ei, lumea, se purifică încă. Mai uiţi, mai trece.
Îţi mai pune cîte unul piedică
se mai joacă omul, nu-i viaţa doar
pentru mîhnire şi silă. Mai trece.
Eu însumi am văzut un tip -
dar ce tip! mîncase vita cu tot cu făt.
Ruşinat peste poate, i-am spus:
„Ce faci, bătrîne, ce faci cu gîndirea, te lasă.
Mai iei un vin, mai iei hapuri,
Mai iei bun-simţ, mai trece.”
Dar vine cineva odată şi-ţi pune laba pe dinţi
te calcă pe ficat şi nici nu spune măcar:
pardon şi scuze. Ei, bine, asta nu trece!
un metru de vodca la cub
vineri, iulie 3rd, 2009
cinstindu-i memoria lui ioan flora
cînd ne-am luat fraţi de cruce cu flora, în loc să schimbăm, cum se face, cămăşile, noi ne-am schimbat paşapoartele:
iugoslav pe sovietic – la ora aceea şi unul şi altul al unei ţări ce nu există, dar unde urma să ne-ntoarcem
după „zilele blaga” din cluj – alba-iulia. el în belgrad, eu în ch-ău, fiecare sub numele celuilalt, la adăpost de bătaia
artileriei ruse/ de bombardamentele nato. „poştaşul, am rîs într-un glas, sună întotdeauna de două ori.”
(ca şi cum moartea vine prin corespondenţă şi dacă nu dă de-adresant, face cale întoarsă şi nu te aşteaptă la
post-restant.) după care-am băut o tărie la bruderşaft. scurt. cît s-o facem pe vasele comunicante.
„torna fratre!” şi am. şi el a. şi ne-am. neamul nevoii! ca unda pe apă spărgînd primul cerc creştea gura paharului; noi
doi eram pe aceeaşi lungime de undă. iar ca înfrăţirea să fie deplină, a zis: „hai să-ţi spun cum beau sîrbii mei.
intră unul în bar şi comandă un metru de vodcă, la care barmanul îi toarnă – la ochi! – pe tejgheaua
lustruită de coatele cui nu i-i lene o dîră de-un cot şi o palmă, la fix. etalonul etilic se cheamă
de-atunci barul. şi ruşii tăi?…” „duc la ureche!” şi i-am povestit cum tot rusul e-n stare să toarne -
la auz! – în pahare de 0,2 l, şlefuite-n faţete, o sticlă de vodcă la trei.
ah! ţuica e băută şi alcooluri scrise!
rînd pe rînd s-au dus unii şi alţii pe gura paharului să împlinească(-se voia Ta!) cercul poeţilor
dispăruţi: cei rămaşi răsucesc păhăruţul în palmă cum s-ar acorda pe aceeaşi lungime de undă. în spirtul şi litra.
cînd odată cu aburii de alcool se ridică-n tării o elită etilică – mady, emil, ioan (lista rămîne deschisă) – ca o auroră
boreală ce arde cu pară albastră, iar zilele noastre aduc tot mai mult a nopţi albe. din bufniţe tinere
am ajuns, iată, priveghetori, după cîţi comeseni (de scris) am privegheat. pe nepusă
masă (de pomenire), la fel cum, pornit să te dregi, nici nu ştii de cînd iarăşi te-ai pus pe băut, antumnalele
se întorc în postume. ţărîna-n pămînt. şi paharul la gură. pe cerc. nu şi mortul
de la groapă. degeaba l-am plînge – regretele sunt rîgîielile spiritului! -; nu au cum se preface în moare, oricît de sărate
ar fi, lacrimile. mai degrabă dregîndu-ne glasul să spunem, pe două voci (eu şi vitalie), despre isprava – asemănătoare
unor fapte de arme, cu singura deosebire că nu a curs sînge, ci vodcă – a unor soldaţi ai armatei sovietice
prinşi c-o ladă de vodcă-n cazarmă, cărora li s-a confiscat băutura, iar sticlele-au fost încuiate în seif.
şi aşa, înainte s-ajungă mireasa de-o noapte-a soldaţilor, vodca era (să rămînă)-o fecioară de fier.
cîntă, o! muză, asaltul de noapte al unui pluton de soldaţi ruşi asupra, -ntărită la cub, bateriei de sticle.
cum luau seifu-n braţe, cum îl zgîlţîiau – în dorinţa lor de-a se-ameţi – ca pe un cetăţean turmentat.
cum dădeau marea spargere, pe dinăuntru, în sensul în care făceau cioburi sticlele. cum, strecurată
printr-o faţă de pernă întoarsă pe dos, băutura umplea ochi ligheanul de rufe („băga-mi-aş picioarele!
nu credeam să învăţ a bea vodcă cu vadra…”). cum, spre dimineaţă, cazarma visa
l’eau-de-vie en rose. cum, la trezire, mai mulţi au vărsat în ligheanul din care-au băut. cum au fost fugăriţi
toată ziua, cu masca de gaze pe faţă, încît – „алкоголь, выходи! никотин, выходи!”* – vai, în loc să le treacă
i-a ajuns ameţeala… păzeşte-ne, doamne, de ejacularea precoce şi replica întîrziată!
ce-nfrăţire pe cinste-ar fi fost dacă metrul de vodcă (-al lui flora) l-aş fi ridicat (eu) la cub, tot atunci.
să fi fost străveziu (ca-n poemul lui blaga) pămîntul, ciocneam negreşit, cum văzduhu-i tăiat în faţete. atîta tovarăş
de pahar am avut eu la viaţa mea – moartea lui ca pe-o cinzeacă m-a dat peste cap.
(paranteză deschisă: decembrie 1950 -
februarie 2005, paranteză închisă.) cît linia de orizont este gura paharului. nimeni nu
toarnă, frate?
*(rus.) „alcool, ieşi afară! nicotină, ieşi afară!”
Din volumul Arme grăitoare, în pregătire la Editura Cartier
Comentarii recente