La fel cum există cărţi de joc şi cărţi de citit, trebuie că  sunt pe faţa pământului oraşe de scris şi oraşe de citit. Dintotdeauna am considerat Chişinăul (a nu se confunda cu Ch-ău, care-i un fel de ridicare la putere a Chişinăului) un oraş de scris, nu atât graţie numeroşilor condeieri cu sau fără legitimaţie (decât doar… interioară!) de membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova, cât datorită atmosferei propice creaţiei – iar creaţie, se ştie, nu se naşte în locuri „călduţe”. Mai mult chiar – oraşul însuşi pare a fi dacă nu coautorul unor texte, cel puţin… „muză” (mii de scuze că o scot din recuzita romantică) sau sursă de inspiraţie.

Puţin îi pasă Chişinăului că aproape nimic din ce se scrie (y compris, în/despre capitală sau inspirat de ea) nu se şi citeşte. Librăriile sunt pline de două ori pe an – la începutul fiecărui nou an şcolar şi la sfârşitul fiecărui an calendaristic. Septembrie şi decembrie sunt Tatăl nostru şi Crezul fiecărui editor, şi asta fiindcă pe durata anului tot mai mult despre dumnezei (la plural) şi mamă (cu literă mică) e vorba. (Deloc livreşti, înjurăturile oamenilor cărţii!)

În timp ce alte oraşe – o ştiu din propria experienţă, dar mai cu seamă de la câţiva prieteni ai mei invitaţi să citească la Paris, Stockholm, Madrid, Novi Sad, Istanbul, Munchen, Ljubljana, Seul, Berlin etc. – importă scriitori pentru lecturi publice, Chişinăul părea să nu ştie ce să facă (şi dacă în general e ceva de făcut!) cu ai săi. Bucuroşi, majoritatea, să-şi vadă scoasă o cărţulie, pe spezele proprii adesea, într-un tiraj de două-trei sute de exemplare, pe care de regulă editorul, iar de cele mai multe ori tipograful li-l pune în braţe, scriitorii noştri şi-au pierdut, odată cu cititorii, şi publicul. Sala mare a USM, altădată plină până la refuz la seratele de poezie, seamănă acum cu o imensă cutie de rezonanţă a unui violoncel fără corzi! Dacă nu chiar, mai aproape de realitate, a unui cimpoi dezumflat.

Anume din această dezolantă muţenie impusă – glasul creatorului nu a mai răsunat în agora de ani buni, decât doar în cor, întru susţinerea cutărui sau cutărui candidat la preşedinţie, primărie şi altă mări(r)e – s-au născut Serile Poetice de la Librăria din Centru: având o cutie de rezonanţă de 160 metri pătraţi, de ce nu i-am pune, bine acordate, şi corzi (vocale, pre nume: Marcela Benea, Aureliu Busuioc, Dumitru Crudu, tinerii poeţi de la Clipa, Teo Chiriac, Arcadie Suceveanu, Vasile Romanciuc şi invitaţii lor)?! Sigur, aceste seri au mai degrabă formatul unor concerte camerale, iar publicul – mai numeros (au fost şi peste suta de oameni!), mai select (doar câteva zeci) – vine în funcţie de poetul invitat.

Nu atât premiile obţinute pentru cele două volume ale sale anterioare Un-ui anotimp în Berceni, Cartier, 2009, cât oraşele în care a fost invitat să citească – prin toată Europa, dar şi la Seul – Claudiu Komartin, invitatul meu din joia aceasta (25 februarie), spun ceva în plus (faţă de ce şi cât s-a scris despre tânărul poet bucureştean; vezi şi Portretul artistului tânăr la maturitate pe acest blog, în vara asta) despre valoarea poeziei tinere, ajunsă iată şi o marfă de export, dar şi despre schimbarea la faţă a capitalei RM: din oraş de scris Chişinăul a ajuns, în mai puţin de-un an de la demararea proiectului Serile Poetice de la Cartier, oraş de citit. Ascultaţi-l pe Claudiu:

Un anotimp în Berceni

încearcă să-ţi aminteşti:

ai dormit în paturi de gheaţă

iar ochii tăi s-au plimbat

prin încăperi străine

pe chipuri răvăşite

şi nimic nu a înflorit în

întunericul dinăuntru

obişnuită cu uzura cu formele

tăcute ale suferinţei

pocitania îşi cere drepturile

dar limbajul avea muchiile zimţate

şi totul se impregnase cu

mirosul de târfă al morţii

frumuseţe, tu cântăreai mai puţin

decât fumul!

ai îmbrăţişat trupuri fără  cusur

le-ai crestat pielea crezând că

aşa vei putea ajunge la suflet

încearcă să-ţi aminteşti:

din toate nu a rămas

decât o gură invizibilă

o gură strâmbă  răutăcioasă

ce-nghite totul

fără să simtă  nimic

încearcă să-ţi aminteşti

Niciun scriitor de limbă română nu a prins realităţile noastre…  „geopolitice” – un cuvânt la modă de când se tot vorbeşte de Europa regiunilor! – într-o formulă mai lapidară decât Vasile Romanciuc, autorul antologicului poem Temă (teamă) basarabeană:

Prut –

trup

rupt.

(în comparaţie cu acesta, orice haiku sună ca un mic epos). Patru litere cât patru Evanghelii, trei scrâşnite din dinţi (p, r, t) şi doar una (u) glăsuită!

Bucuria de a-l avea în calitate de protagonist al Serii Poetice de la Librăria din Centru, joi 18 februarie, pe autorul REcitirii proverbelor, Ştiinţa, 2007, a fost cu atât mai mare, cu cât omul şi poetul cu acelaşi nume se revendică nu atât din pasărea măiastră a succesului la public, cât din rara avis a apariţiilor publice. Este greu, dacă nu chiar de-a dreptul imposibil, să ţi-l imaginezi pe Vasile Romanciuc dându-se în spectacol (y compris, de poezie), astfel încât atunci când s-a văzut în faţa microfonului mai mult cuvintele l-au exprimat decât el le-a rostit. În modestia lui funciară, poetul a reuşit performanţa să transforme seara sa de poezie într-o serată a invitaţilor săi (Arcadie Suceveanu, Leo Butnaru, Iulian Filip, Aurelia Borzin şi debutanta Dumitriţa-Raluca Parfentie), dintre care unii au citit cam de două ori pe cât a citit protagonistul. În acest context, gestul Dumitriţei-Raluca Parfentie de a recita un poem de-al lui Vasile Romanciuc a fost nu doar unul reparatoriu, ci de o eleganţă desăvârşită.

Astfel încât, animat de aceeaşi pornire, mă retrag în culise, lăsându-vă în compania unuia dintre cele mai frumoase poeme din câte s-au scris vreodată la noi (pe care vă rog să-l gustaţi… în scris, comentându-l pe îndelete):

Tabla înmulţirii cu şapte

Nimeni,

nimeni nu mai vrea să fie balaur.

Nimeni.

Mai ales balaur cu şapte capete.

Că nu-i glumă să-ţi cumperi

şapte pălării deodată.

Sau şapte perechi de ochelari.

Iar dacă mai eşti şi fumător, ce faci?

Iar dacă-ţi mai place şi păhărelul?

Bineînţeles, e grozav să-l bârfeşti pe cutare

cu şapte guri sincronizate,

dar face să fii balaur

numai pentru atât?

Dar când prind a se certa

cele şapte capete –  care dintre ele-i mai deştept? –

vai, Doamne! cum se mai mănâncă,

cum se mai muşcă!

Hai să fim oameni, zice balaurul,

furat de gândurile acestea pedagogice,

apoi se dă de şapte ori peste cap

(peste… capete),

având certitudinea că  se transformă

în

omul nou, omul nou, omul nou,

omul nou,

omul nou, omul nou, omul nou.

Nişte studenţi în Librăria din Hol din Chişinău. Judecând după cărţile pe care le întreabă – nu se ostenesc să le caute! –, de la juridică. Brusc, unul dintre ei dă cu ochii de ediţia Suflete-lor moarte ale lui Gogol, de la Editura Cartier. Replica lui – de milioane!!! – spune mult despre proverbiala dragoste de carte a moldovenilor:

- Da’ ce, Google şi-a scos o carte?!!

Nimic nu curăţă mai abitir creierul de rugină – pe dinăuntru! – decât jocurile intelectuale, lucru înţeles perfect de Hermann Hesse, autorul nemuritorului Joc cu mărgele de sticlă (dacă tot am deschis lista, amintesc în treacăt alte două titluri: Jucătoarea de go, a lui Shan Sa, şi Maestrul de go, al lui Yasunari Kawabata – pe post de… supliment literar-artistic la jocul propriu-zis). Nu despre „zăbava cetitului” voi vorbi însă în cele ce urmează, ci nemijlocit despre patima – de data asta fără note peiorative în glas – jucătorului. Sigur, altul decât al lui Dostoievski (scuzaţi vă rog, nu pot să nu-l citez pe Leonid Ţâpkin cu O vară la Baden-Baden, roman în care marele Dosto nu face decât să joace şi, de cele mai multe ori, să piardă – până şi inelul de cununie al tinerei sale soţii!!! – la cazinou).

Acum zece ani bătuţi pe muchie (şi o zi, ca să respectăm adevărul istoric: adică, pe 29 ianuarie 2000) nişte tineri de la noi s-au aşezat pentru prima oară – urmând exemplul magiştrilor de la Что? Где? Когда? – la masa de joc, şi uite aşa s-a născut Clubul Moldovenesc al Jocurilor Intelectuale. Întâmplarea face ca din juriul celei de a doua „sesiuni” a CUC-ului (Ce? Unde? Când?), care a avut loc într-un club de la Ciocana, undeva între Biblioteca „Transilvania” şi „Casa Cărţii” (cer iertare, astea chiar mi-s reperele, inclusiv geografice), să fac parte şi eu, alături de Sergiu Pavlicenco, Oleg Serebrian, Val & Valentina Butnaru ş.a. Cum se întâmplă de regulă în asemenea situaţii, ţin minte că ne lansasem şi noi într-un fel de competiţie neoficială cu echipa de la masa de joc, încercând să ghicim răspunsul înaintea de a fi anunţat. Probabil am dat şi nişte premii; si – sigur, ne-am dat şi noi cu părerea în ce priveşte desemnarea magistrului. Dacă nu mă înşeală memoria, chiar a lui Marcel Spătaru, actualul conducător de joc.

După  care, ne-am căutat fiştecare de nevoile lui: eu – pardon! – de cărţi (cetite, traduse, scrise, comentate), CUC-ul de… numărat anii! Glorioşi, din câte se pare. Am fost peste măsură de impresionat când, la şedinţa din ultimele zile ale lui decembrie 2009, am întâlnit cel puţin trei generaţii de „CUC-i”, de la părinţii-fondatori, printre care un cvadruplu magistru, la liceeni. Cum nu mai eram în juriu, ci pe post de sponsor de la Cartier (editură, nu orfevrărie – să nu fie cu banat) ce urma să desemneze cel mai bun jucător, am urmărit „ostilităţile” de la masa de joc cu sufletul la gură, punându-mă involuntar în locul fiecăruia dintre cei şapte, schimbaţi prin rotaţie de îndată ce echipa pierdea (eu însumi am „scos” câteva partide, pentru mine, ghicind vreo patru răspunsuri,  insuficiente pentru a accede în marea finală). Mai cu seamă ultimul joc, al echipei Larene, a fost deosebit de spectaculos – în final, câştigat cu brio! Noul magistru a fost nu atât ales, cât aclamat de mulţime, iar mie nu-mi rămânea decât să-i înmânez ditamai cărţoiul (aici am o scuză, cartea era cu desene, mai exact cu reproduceri ai marilor iconari ruşi în frunte cu Andrei Rubliov!), Nikodim Kondakov, Icoane. Până aici, toate bune si frumoase…

… dacă din sponsor care oferă unul dintre premii (acum chiar n-am nicio scuză – iarăşi cărţi!!!), nu ajungeam eu însumi, în fruntea unei echipe de VIP-uri (Angela Arama, Oleg Efrim, Nicu Ţarină, Sorin Bucătaru, Vasile Botnaru şi Constantin Cheianu), la masa de joc, sâmbătă 30 ianuarie, şi tocmai la şedinţa jubiliară. Ce să zic, havuzul din grădina publică „Ştefan cel Mare” nu are atâta apă câtă adrenalină a ţâşnit preţ de jumătate de oră, cât ne-a trebuit ca să… câştigăm cu 7 la 5 (de unde Angela Aramă se temea să nu pierdem cu 7 la 0). Şi aşa, tot scuzându-mă că vă bag pe gât cărţi şi iar cărţi, am ajuns la rându-mi magistru: nu că aş mai fi jucat la viaţa mea, ci fiindcă – vorba lui Mallarme – j’ai lu tous les livres.

Oricine are o brumă de carte, trebuie că a avut senzaţia de deja vu, sau mai degrabă de deja lu, dând cu ochii peste acest titlu – de bună seamă, aduce a Nişte ţărani de Dinu Săraru. Nu e nici o legătură directă dintre scrierea lui Dinu Săraru şi fenomenul despre care ţin să vorbesc în ceea ce urmează, decât că tinerii intelectuali de la Forum-Plural – un soi de replică basarabeană în miniatură a Colegiului Noua Europă – sunt dacă nu născuţi la ţară (Aurelia Felea), cel puţin descendenţi ai „primei, cel mult ai celei de-a doua generaţii încălţate” (Andrei Cuşco, Petru Negură).

Fenomenul s-ar numi competiţia de idei, într-o societate ce-l mai confundă pe Gogol cu Google, business-ul competitorilor (sau mai bine zis, al competenţilor!) fiind chiar producerea şi schimbul de idei. Pe durata anului 2009, lucrul acesta se întâmpla o dată pe lună, la Librăria 9 din Chişinău, printre invitaţii Forumului Plural numărându-se bunăoară şi dna Stella Ghervas, basarabeanca stabilită în Elveţia, actualmente directoare de studii la Institut d’Etudes Avancées din Paris şi la Maison des Sciences de l’Homme din Paris, distinsă în 2009 cu Premiul Guizot al Academiei Franceze pentru volumul Réinventer la tradition. Alexandre Stourdza et l’Europe de la Sainte-Alliance. De regulă însă, nu valorile recunoscute dau tonul acestor mini-conferinţe, ci tinerii în plină afirmare.

Revenind la pomelnicul din primul aliniat, ăla dintre paranteze, ceea ce mă surprinde plăcut nu este reuşita propriu-zisă a tinerilor (tustrei doctori în ştiinţă, dintre care doi – Petru Negură şi Andrei Cuşco – ai unor universităţi străine, din Paris şi, respectiv, din Budapesta), ci perpetuarea unui model formativ pe un teren aproape viran în acest sens. De bună seamă, una e să fii bursier al NEC-ului (New Europe College) lui Andrei Pleşu, şi cu totul altceva să creezi în ograda ta o instituţie dacă nu similară, cel puţin făcând trimitere la Model – fără a beneficia de infrastructura acestuia. (Altminteri, nu de minţi strălucite ducem lipsă, ci de instituţii ce le-ar da posibilitatea să se realizeze la randamentul deplin!)

Acestea fiind spuse, trec la evenimentul propriu-zis: marţi, 2 februarie, la Librăria 9 a avut loc o lansare a volumului New Europe College. Petre Ţutea Program. Yearbook 2006-2007 – mai puţin obişnuită însă, elementul novator fiind transformarea lansării într-o prezentare a comunicărilor publicate. Practic, o mini-conferinţă ştiinţifică. Suficient să citez titlurile – Geografie, frontiere şi limitele spaţiale ale modernităţii prin prisma intelectualilor ruşi şi români de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, de Andrei Cuşco; Faţă în faţă: memorialistică şi surse oficiale despre foametea din Basarabia din anii 1946-1947, de Aurelia Felea; Educaţia cu violenţă. Învăţământul primar rural din Basarabia interbelică: de la pedeapsa corporală la violenţa simbolică, de Petru Negură – ca să vă faceţi o idee despre anvergura cercetărilor. Expuse unui public studios, stârnind dezbateri, se cheamă că spiritul lui Petre Ţuţea, acest Socrate român, a fost cu noi – ca să zic aşa (cu gândul la cercul de la Păltiniş, de-acum câteva decenii). Ceea ce înseamnă că la doar câteva zile de la trista aniversare – pe 28 ianuarie curent s-au împlinit 20 de ani de când s-a scandat la Bucureşti: „Moarte intelectualilor!” şi „Noi muncim, nu gândim!” – boierii minţii sunt încă la mare căutare. Căutare de sine, vreau să zic.

Gura lumii povesteşte despre o poetă cu catrinţă şi tricolor în suflet care, în după-amiaza zilei de 15 ianuarie 1991, umbla prin toate bombele boemei bucureştene, afirmând sus şi tare că americanii au ales cu tot dinadinsul ziua de naştere a poetului nostru naţional ca să bombardeze Irakul. Spre seară, era atât de convinsă că-şi împlinise cu cinste nobila misiunea de deşteptare a neamului, încât doar desfăcea braţele, în faţa oricui era dispus s-o asculte, exclamând patetic: „Aţi văzut CE ne-au făcut?!”, fără a se mai osteni cu explicaţiile. S-a râs cu mare poftă pe seama poetei naţionaliste, iar ironia sorţii face ca, ajungând peste nişte ani organizatoare a unui festival internaţional de poezie de la Curtea de Argeş, să-mi trimită o invitaţie de participare – redactată în engleză! Nu am fost singurul gratulat pre limba lui… Georges Bush (tatăl) – alţi câţiva poeţi români au primit invitaţii similare, pe care nu s-au grăbit să le onoreze.

Nu ştiu ce-o fi zis poeta bărbată acum un an, când pe 15 ianuarie 2009, un pilot american reuşea să amerizeze Boeing-ul pe fluviul Hudson, în plin New York – salvând vieţile pasagerilor şi evitând să distrugă oraşul. Putea fi considerată fapta pilotului american drept un omagiu (sau poate un gest reparatoriu?!) adus autorului Luceafărului, la cea de a 159 aniversare?! Gura lumii nu suflă o vorbă.

Anul acesta 15 ianuarie cade într-o vineri. E, dacă vreţi, Vinerea Mare a culturii române, chit că majoritatea eminescologilor afirmă  – cu probe la mână – că poetul s-a născut totuşi pe 20 decembrie 1849 (ce altă dovadă mai concludentă decât înscrisul părintelui,Gheorghe Eminovici, pe Biblia de familie: „Astăzi, 20 dekemvrie, s-au născut fiul nostru Mihai”?!). 15 ianuarie este mai mult o dată simbolică, iar tot ce se întâmplă în această zi ţine mai degrabă de un ritual. Or, dincolo de depuneri de coroane la monumentul poetului, pretutindeni unde se vorbeşte limba română, la Botoşani are loc ceremonia de încununare a laureatului Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”. Nume importante ale culturii naţionale au fost cinstite astfel, printre acestea numărându-se Gellu Naum, Ştefan Aug. Doinaş, Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu (dintre marii dispăruţi), precum şi Ana Blandiana, Emil Brumaru, Ileana Mălănciuiu, Mircea Ivănescu, Constanţea Buzea, Mircea Dinescu, Gabriela Melinescu, Şerban Foarţă, Cristiasn Simionescu ş.a. Este, păstrând proporţiile, Nobel-ul românesc al poeţilor. În plus, laureatul devine cetăţean de onoare al municipiului Botoşani, iar în seara de 15 ianuarie are dreptul la un recital în biserica Uspenie unde se mai păstrează cristelniţa în care a fost botezat robul lui Dumnezeu Mihai.

Ei bine, şi în 2010 americanii… ne-au făcut-o, chiar de 15 ianuarie! „Cuuuum?”, mă veţi întrebă, spumegând de furie, iar eu mă voi grăbi să vă răspund că, din cei câţiva nominalizaţi la Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” (Ion Mircea, Dinu Flămând, Dorin Tudoran, Nicolae Prelipceanu ş.a.), juriul l-a desemnat pe… americanul (sic!) Dorin Tudoran. Nu-i mai puţin adevărat că autorul Mic-ului tratat de glorie şi-a scris opera poetică pre limba lui Eminescu şi doar în România (forţat să ia drumul exilului în Statele Unite, în 1985, cetăţeanul Tudoran lăsa în ţară nu doar o mamă bătrână, ci şi… poetul cu acelaşi nume). Şi că, dincolo de valoarea intrinsecă, omul este o conştiinţă – lucru ce se plăteşte scump. Sigur, n-a mâncat salam din soia în ultimii ani ai ceauşismului, dar a făcut cea mai lungă grevă a foamei din lagărul socialist – 40 de zile!

Închei aici, nu înainte de a cita unul dintre cele mai frumoase poeme ale proaspătului laureat, ce i se potriveşte întru totul, respectându-i verticalitatea:

Pierderea de lumină

trupule trupule trupule

sceptica mea vizuină

se-adună doamne se-adună

pierderea mea de lumină

uită-mă  iarăşi mă uită

gândule înger de ceară

trupule trupule trupule

fiară năpraznică fiară

trupule trupule trupule

treflă de veştedă rigă

cine din cine mă strigă

trupule noapte virgină

trupule trupule trupule

pierderea mea de lumină

Trei puncte determină un plan; două (x 2) întîmplări paralele creează un cadru. Iată, în cîteva cuvinte, scurtmetrajul „timpului regăsit”, în două (x 2) secvenţe.

Stop-cadru 1: Octombrie 2008 – sărbătoarea „Lire en fete” la Universitatea Pedagogică „Alecu Russo” din Bălţi, cu dra Louise Barseghian, chargée de mission culturelle en République de Moldova & editura Cartier (Latin, adaugă neapărat unii) pe post de invitaţi. În seara aceleiaşi zile, inaugurăm Librăria din Centru din Chişinău, în aceeaşi componenţă (mai puţin minunata echipă bălţeană). Tocmai am aflat că laureatul Premiul Nobel pentru Literatură pe anul 2008 este francezul Jean-Marie Gustave Le Clézio. Punct şi de la capăt.

Stop-cadru 2: 10 decembrie 2009 – lansarea Arme-lor mele grăitoare la Universitatea Pedagogică „Alecu Russo” din Bălţi, unde am susţinut şi un recital preţ de jumătate de oră. În seara aceleiaşi zile, are loc lansarea Arme-lor grăitoare la Librăria din Centru din Chişinău, printre vorbitori numărîndu-se Mircea V. Ciobanu, Arcadie Suceveanu, Eugen Lungu, Lucia Ţurcanu, Adrian Ciobotaru, Petru Negură, Dumitru Crudu şi… o voce din public, a lui Nicolae Popa, care cere imperativ să se treacă la poezie. În sală, dra Louise Barseghian, chargée de mission culturelle en République de Moldova, este la ultima ei manifestare culturală, după ce doi ani de zile a fost omniprezentă la lansări de carte (acum ea însăşi personaj de carte), proiecţii de filme, concerte, vernisaje etc., etc. Între timp, la Stockholm Premiul Nobel pentru Literatură pe anul 2009 i se înmînează scriitoarei germane originare din România Herta Muller.

Scurt pe doi: Louise în-Nobel-ează!

Joi 3 decembrie, orele 18.15. Deja tradiţionalele Seri de Poezie de la Librăria din Centru l-au avut drept invitat pe Teo Chiriac, prinţul cu sînge albastru al literelor române din Basarabia. (A propos de prinţ, Teo a recitat – pe post de motto – o strofă din balada lui Ştefan Aug. Doinaş, Mistreţul cu colţ de argint:

„Veniţi să vînăm în păduri nepătrunse

mistreţul cu colţi de argint, fioros,

ce zilnic îşi schimbă în scorburi ascunse

copita şi blana şi ochiul sticlos…”,

versuri pe care Arcadie Suceveanu a propus să le înscriem pe frontispiciul fiecărei seri poetice.)

Rara avis în spaţiul public şi pe piaţa de carte, Teo Chiriac s-a întrecut pe sine – singura întrecere care contează pentru artişti, în ultimă instanţă! –, apărînd în faţa publicului, după mai bine de un deceniu, nu doar în carne şi oase, ci şi cu un volum inedit, Monstrul sacru (Scările lui Teo), Arc, 2009. Este cea de a patra carte de poeme a lui Teo, iar distanţa pe care o pune între volume – Lucrare de control, 1987; Salonul 33, 1989; Critica iraţiunii pure, 1996; Monstrul sacru, 2009 – spune ceva despre exigenţa unui creator ce-şi şlefuieşte textele cu unelte pe care tot el le fabrică, la fel de preţioase:

„Stau în camera cu oglinzi tulburat de propria mea privire

Ca diamantul orbit de propria lui duritate şi strălucire

Ca diamantul ce nu ştie încă ce destin i-a fost rezervat –

Acela de piatră preţioasă sau de unealtă de tăiat”.

Tăiate parcă-n cristal de Bohemia, versurile au – paradoxal – „duritate şi strălucire”, şi asta graţie mîinii care scrie (ca să preiau inspirata formulă a Irinei Mavrodin), pe cît de sigură, pe atît de delicată. Frumuseţea la masculin, iată marota acestui poet singular în peisajul nostru dominat mai degrabă de instincte fruste. Pe cît de virilă, pe atît de rafinată, poezia sa pare să descindă dintr-o cu totul altă epocă, a dandy-lui Oscar Wilde de pildă, chit că e la zi cu tot ce înseamnă noutate în domeniu. Uluitoare apertura acesteia, de la Vechiul Testament la realitatea nostră de toate zilele, ca şi cum vîrfurile compasului ar face ceea ce în gimnastică se numeşte spagat:

„Suflete, fereşte-te într-o parte căci vin – dinstre Evrei – maşinile de produs divinitate!

Trupule, închide geamuri şi uşi căci – dinspre Ruşi – vin maşinile de fabricat supuşi!…”,

pentru a cita doar doua versuri din antologicul poem Roata, unul dintre cele mai frumoase din cîte s-au scris la noi vreodata.

Felul în care Teo Chiriac îşi recită poemele, egal cu sine, fără stridenţe şi nici „rupturi de ritm”, mi-a amintit de evoluţia gimnaştilor la inele: vocea creatorului reliefează toţi muşchii, toate venele textului, iar saltul final – în cazul serii de joi, poemul Cîntecel de adormit moartea, pentru a ateriza cu Făuritorul de vise (In memoriam Grigore Vieru) – îi pune-n valoare trena metafizică, una cu bătaie lungă.

Prezenţi în proporţie de 3/5, invitaţii lui Teo – de la tînărul Adrian Ciubotaru la clasicul în viaţa Vladimir Beşleagă, fără a-l uita pe Arcadie Suceveanu (helas! Anatol Codru şi Luminiţa Dumbrăveanu au strălucit prin absenţă) –, departe de a-şi marca doar teritoriul, s-au remarcat pur şi simplu, fiecare în felul lui. Astfel încît Seara lui Teo s-a transformat iată în Scara lui Teo, una eminamente valorică.

Paradoxală ţară şi RM aceasta, al cărei imn de stat ridică-n slăvi Limba noastră, dar care o vorbeşte de te strînge-n spate, păstrînd în Constituţie articolul 13, de tristă faimă. Mai încoace, descopăr că sperietorile nu pun pe fugă, ci atrag zburătoarele mai ceva ca panourile publicitare.

Scurt pe doi, săptămîna trecută anunţam lansarea carţii lui Vasile Ernu, Ultimii eretici ai Imperiului, Polirom, 2009, printre vorbitori figurînd şi Mark Tkaciuk, adevărat – pus în ecuaţie cu Oleg Serebrian. Replicile nu au întîrziat: „Mark Tkaciuk la/şi Cartier?!!” (În realitate, este vorba de lansările de la Librăria din Centru, pe care le moderez de ceva timp, avînd invitaţi de toată mînă, de la ex-preşedintele Petru Lucinschi la ex-pepecedistul Ion Varta.) Că însuşi autorul şi-a propus să aibă o dezbatere de idei şi nu o baie de mulţime, nu mai conta – îi ofeream, vezi Doamne, duşmanului de clasă/neam o tribună, iar aşa ceva nu e cu putinţă, dom’le! (Mea culpa: şi eu am avut o reacţie asemănătoare cînd am dat nas în nas în studioul chişinăuean al Europei Libere de Victor Stepaniuc…)

Ca să vadă cu ochii lor ceea ce nu e cu putinţă, şi anume cum ex-consilierul lui Voronin lansează cartea unui scriitor român originar din Basarabia, a venit lume de pe lume – niciodată Libăria din Centru nu fu mai plină. Cei 160 mp s-au dovedit neîncăpători pentru toţi doritorii să ia parte la minune, unde mai pui că – respectînd parcă toate convenţiile genului – aceasta se lăsa aşteptată. Pierduţi în mulţime, alţi doi vorbitori anunţaţi – romancierul Vladimir Beşleagă şi prozatorul & traducătorul Oleg Pamfil – treceau neobservaţi, chit că anume ei erau ceea ce s-ar numi „din domeniu”. Doar că, între timp, avusese loc o extindere a domeniului luptei (ca să-l citez pe Michel Houellebecq), de la dezbaterea de idei la una politică.

Starea en-attendant-godot devenind insuportabilă, s-a început şi fără. Nu-i vorba, autorul era bine prezent, iar prezenţa sa de spirit decrispase nişte feţe, dar sentimentul aproape general era că are loc o lansare in absentia (lipseau de fapt doi, Tkaciuk şi Serebrian, unul însă în mod special). Şi atunci, dînd puţin peste cap scenariul iniţial, a ieşit la rampă auctorele nostru, cu următoarea afirmaţie bulversantă: „Mark Tkaciuk nu există…” (pour les connaisseurs, o parafrază adusă la zi după cele scrise la pag. 87 a cărţii: „Ceauşescu nu a existat, a existat însă o hologramă cu chipul lui, proiecţie a propriului său popor, a oamenilor lui din aparat şi a intelectualilor din ţara lui (…) Dacă Ceauşescu ar fi avut curajul să-şi privească supuşii, s-ar fi îngrozit, căci şi-ar fi văzut  propriul chip monstruos. Iar noi am fost prea fricoşi şi laşi pentru a-l privi şi a ne vedea chipul”). Altfel spus, Mark Tkaciuk „este un produs prin excelenţă al industriei cultural-politice” a RM. Or, miturile trebuiesc deconstruite tocmai prin coborîrea lor în realitatea imediată.

Excelenta analiză pe text a lui Vladimir Beşleagă, cu răsturnarea de perspectivă în final: nu autorul îi dăruieşte cititorului său (foarte exigent!) volumul proaspăt apărut, ci acesta din urmă îi înmînează lui Vasile ernu cartea înnegrită de notiţele sale pe marginea textului; memorabila formulă a lui Oleg Pamfil („periuţă de dinţi pentru creier”); cancanurile verbale ale autorului; oferta (Ernu: „Daţi-mi orice mit şi-l deconstruiesc în 3 luni de zile!”) şi cererea (o voce din sală: „Cît face să deconstruiţi Mitul – ştim cu toţii care – pentru bunică-mea?”), nici nu am observat cum a trecut o oră şi mai bine. Godot n-a mai venit; Serebrian s-a rotit o oră deasupra Chişinăului, apoi cursa Tarom a făcut cale-ntoarsă spre Bucureşti, ceeaţa împiedicînd avionul să aterizeze. Deja după lansare, aveam să aflu că şi Tkaciuk se afla în aeroportul din Chişinău, aşteptînd pe cineva de la Viena. Era 19.30 şi nimeni nu se mai grăbea nicăieri – baia de mulţime a lui Vasile Ernu nu s-a transformat, aşa cum îşi dorise aurorul, într-un duş scoţian.

La ieşire vorbeau doi tineri: „Vezi, dacă tot spui că Mark Tkaciuk nu există, el chiar ia (Sic!!!) şi nu există!”, zise primul; „Şi atunci, de ce n-am spus asta timp de 8 ani de zile?”, a venit replica celuilalt. I-am lăsat în prag, sigur că-n cele din urmă se vor descurca – aveau în mîini cîte o „periuţă de dinţi pentru creier”…

Şi încă: dacă tot atrag atîta lume sperietorile de ieri, mă gîndesc să-l chem pentru seara de poezie a revistei Clipa de joia aceasta pe Victor Stepaniuc, cel care se temea că, acordîndu-le burse copiilor basarabeni, România ne fură viitorul.

…nu l-am mai chemat pe Victor Stepaniuc pentru seara de poezie a tinerilor de la revista Clipa – proaspăta laureată a Premiului Tineretului în domeniul Literaturii – din joia aceasta: o fi el invitatul-surpriză un soi de cal troian, cu burta plină de inşi, dar tare mă îndoiesc că Republica Literelor se cucereşte în acest fel! Aşa că atmosfera Librăriei din Centru a fost respirabilă, dacă nu chiar de-a binelea ozonizată… (Între paranteze fie spus, la aceeaşi oră, ex-liderul formaţiei Ozon, Dan Bălan, tocmai se producea pe scena Palatului Naţional.)

Aide-mémoire: am iniţiat Serile Poetice de la Librăria din Centru în vara lui 2009, după o primă lectură publică în cadrul proiectului Noaptea Muzeelor, sincronizîndu-ne astfel, fără s-o ştim, cu Noaptea Uşilor Deschise de la Librăriile Humanitas. De fiecare dată, am avut un invitat de calibru, într-un recital solo, care la rîndu-i îşi invită alţi 5 colegi de breaslă, cu cîte 2-3 poeme. Prima a citit Marcela Benea, care tocmai obţinuse Premiul USM pentru volumul Evadare din frescă, Cartea Moldovei, 2008; i-a succedat maestrul Aureliu Busuioc, coordonatorul colecţiei „Antologia unui autor” de la Ed. Ştiinţa, serie pe care chiar Punct-ul Domniei Sale o inaugurase; a încheiat şirul Dumitru Crudu, revendicat pentru o seară de poezie, după ce că dramaturgia părea să-l fi confiscat definitiv. Scurt pe doi, dacă poezia este ceea ce s-ar numi haute couture a unei literaturi, Serile Poetice… urmau să devină adevărate parade de modă, în doi timpi: primăvara/vară şi, respectiv, toamnă/iarnă.

Primul „podium” din toamna/iarna 2009-2010 i-a revenit, cum era şi firesc – Premiul Tineretului în domeniul Literaturii oblige! –, „colecţiei” de la Clipa, cea mai performantă revistă a foarte tinerilor scriitori: în felul acesta, am înţeles să cinstim performanţa de echipă, care nu umbreşte, ci potenţează creaţia fiecăruia. Şapte voci distincte – 5 prezente la faţa locului (Aurelia Borzin, Ecaterina Bargan, Cristina Mogâldea, Adrian Gavriliuc şi Ion-Mihai Felea) şi altele 2 venind din boxele calculatorului (Aura Maru de la Bucureşti şi Tatiana Dumbravă de la Praga) – dintre care cel puţin două de o maturitate de necontestat (Aura Maru şi Aurelia Borzin), au creat o constelaţie (Ursa Mică?! Ursa Mare?!!) ce şi-a avut, cel puţin pentru o seară Steaua ei Polară.

72 de ani şi două zile, atît a durat comunismul în Europa de Est (cu excepţia de rigoare a regimului lui Vladimir Voronin, coborîtor din stafia marxistă – vă mai amintiţi: „O stafie bîntuie prin Europa, stafia comunismului” –, parcă spre a-şi justifia numele, pe franţuzeşte revenant). Nu atît anii, echivalenţi speranţei de viaţă în multe ţări europene, cît zilele, două la număr, mi se par – vorba clasicului – „mai lungi decît veacul”. (Formidabilă, replica polonezilor: „– Pe veci cu Uniunea Sovietică! – De-acord, dar nici o clipă mai mult!!!”)

Estimp, primesc de la Iaşi un ditamai pachet cu romanul lui Nichita Danilov, în şpalturi, Ambasadorul invizibil, predat editurii Polirom în iulie 2009, pe care mă apuc să-l citesc „peste rînd” (regretînd, o dată în plus, că nu am şi o rubrică a cărţilor anunţate), şi iată-mă-s deja pe la jumătatea volumului, parcurgînd – acum şi pentru Domniile Voastre – capitolul „O zi din viaţa lui Vladimir Ilici. Blestemul Casei Romanovilor”. După ce că, la şcoală & universitate, ne-au tot intoxicat cu Leniniana sovietică multinaţională & a lagărului socialist, lectura lui Danilov are o putere dacă nu taumaturgică, cel puţin tămăduitoare, chit că majoritatea rănilor s-au cicatrizat. Dar ce uşurare să citeşti, după sutele de pagini băgate pe gît cu de-a sila, această satiră vitriolantă în care Gogol îşi dă mîna cu Hieronimus Bosch:

„Lenin judeca lumea din punct de vedere statistic. Sîngele pe care-l vedea în faţă (eu eram acolo) se confunda cu petele de cerneală scurse peste literele bileţelelor pe care el le expedia pe front. Şi totuşi, în ciuda acestor pete (…), informaţiile privind violurile, pogromurile şi jafurile pe care le întreprindea Armata Roşie în teritoriu nu numai că i se păreau normale, ci unele dintre ele chiar îl încîntau, stîrnindu-i fantezia (…) „Auzi, zicea el, ce le-a mai trecut prin minte… He, he”, şi Lenin îşi freca palmele, cuprins de-o bucurie copilărească.

O altă telegramă, făcută ferfeniţă de atîta citit şi răscitit, relata un fapt cu totul ieşit din comun. După cucerirea unei staniţe, soldaţii au prins un episcop şi trei preoţi ce mergeau într-o cotigă. Au deshămat calul, au pornit moara, şi au legat feţele bisericeşti (…) de aripile ei. La fiecare rafală de vînt strigau ura (…), apoi se repezeau să spintece burţile prelaţilor ce se învîrteau în faţa lor (…)

Lenin citi întreg pasajul din telegramă, făcînd adnotări pe margine. (…) Se gîndi la execuţiile publice din timpul Revoluţiei franceze, la Robespierre, încercînd să inventeze, măcar în imaginaţia sa, o nouă ghilotină, adaptată vremurilor moderne (…) Un fel de moară de vînt, ale cărei aripi să reteze capetele înşirate unul după altul pe eşafod. O astfel de maşină instalată în Piaţa Roşie, în apropiere de Kremlin, ar fi putut deveni un simbol al Revoluţiei (…)

Se gîndi, de asemeni, să transforme bisericile în nişte mori de vînt. Aripile lor ar fi urmat să fie asamblate din mulţimea de icoane, la care încă se mai închina poporul întunecat. Întreaga Rusie ar fi putut să devină o imensă moară roşie, care să macine vînt şi teroare, alegînd neghina de sămînţa curată.”

Şi aşa preţ de 50 de pagini!

Că „visătorul din Kremlin” (degrabă vărsător de sînge nevinovat) e de fapt un revenant, mai pe româneşte spus strigoi, avea să mă conving sîmbătă, 7 noiembrie, cînd televiziunea de stat Moldova-1 a dat la „Mesager” un amplu reportaj despre mitingul organizat de PCRM cu ocazia celei de-a 92-a aniversări a „Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie”, alias lovitura de stat bolşevică. Totul într-o singură culoare, roşie! Asta în timp ce nu există mişcare a AIR care să nu fie comentată – bineînţeles critic! – de locotenenţii lui Vladimir Voronin, numiţii Igor Donon, Grigore Petrenco, Eduard Muşuc ş.a. Exact în acest timp, la TV-5, restul europenilor sărbătoresc cea de-a 20-a aniversare a căredii Zidului berlinez, despre care „imparţiala” M-1 abia de-şi aduce aminte. Or, dacă 7 noiembrie 1917 a schimbat lumea în rău, 9 noiembrie 1989 i-a redat o şansă.

Şi atunci – Memento mori 7 Noiembrie 1917; Memento vivere 9 Noiembrie 1989.