Catastrofal sfârşit de iunie – ploi diluviene, inundaţii, dar şi trista aniversare a lui 28
Iunie 1940, acum redată istoriei naţionale în adevărata sa dimensiune tragică prin „decretul
Ghimpu”, după şapte decenii de „sărbătoare” continuă. Reacţia pe care l-a stârnit decretul
prezidenţial – în interior (y compris, al AIE), ca şi în exterior – demonstrează o dată în
plus cât de departe este politicul de adevărul istoric. Brusc, vinul moldovenesc „s-a oţetit”
şi nu mai este bun pentru piaţa rusă. (Mă întreb, între paranteze, dacă ori de câte ori Rusia
reîncepe „războiul gazului”, Europa i-ar rebuta câte-o partidă de votcă, pe acelaşi motiv…)
Vorbeam însă de ploi, începute în după-amiaza zilei de 22 iunie şi care-au continuat
toată săptămâna, cu intermitenţe. Nu se poate sta în casă vara, chiar dacă toarnă cu găleata.
Şi atunci, între două averse, mai ieşeam în parcul de la Râşcani, cu cele câteva lacuri înşirate
ca pe aţă, să-mi „plimb vreo idee”. Deosebit de reconfortantă, natura după ploaie. (Cum
ai da peste cap, într-o zi caniculară, o băutură răcoritoare, fie şi… whisky cu gheaţă.)
Nu doar reconfortantă, dar şi vie – natura (atât cât a mai rămas, livrată oraşului, tot mai
ofensiv), manifestându-se la fiecare pas, literalmente. Fiindcă, asta e, nu te poţi plimba pe aleile
parcului fără să nu dai de sute şi sute de melci ce le traversează încolo şi încoace, nepăsători la
graba trecătorilor, ca şi la roţile automobilelor (prezente şi acestea în parc, de parcă nu le-ar fi
ajuns carosabilul urbei). Toate bune şi frumoase, dacă lumea s-ar mai şi uita sub picioare. Căci
aleile parcului sunt „pavate” cu căsuţe mobile de melci – unele, helas! strivite, sub tălpi sau sub
anvelope.
Şi întocmai ca personajul lui J. D. Salinger din De veghe în lanul de secară – „Îmi tot
imaginez o mulţime de copii care se joacă într-un lan de secară. Mii de copilaşi şi nimeni prin
preajmă – nimeni mare, vreau să spun – în afară de mine. Şi eu stau în picioare pe buza unei
stânci scrântite. Ce am de făcut, trebuie să prind pe oricine ar trece dincolo de stâncă” –, m-
am pomenit la un moment dat că, din om ieşit la promenadă, mă transform într-un soi de agent
de circulaţie: la tot pasul luam cu două degete o căsuţă mobilă de pe asfalt şi o transportam
pe calea aerului de cealaltă parte a aleii, pe direcţia deplasării melcului. Şi aşa, preţ de o
plimbare. O zi, două, trei… În tot acest timp, am văzut zeci de căsuţe strivite, mari şi mici, ca
şi cum cineva le-ar fi forţat intrarea, autoinvitându-se acasă la melc şi punându-i cizma în prag.
Nu „un strugure de poamă/ (…) pe harta Uniunii”, Moldova seamănă mai curând
cu un melc ce-şi poartă căsuţă – acum, plină de musafiri: poftiţi şi nepoftiţi – când într-
o direcţie, când în alta: unii, după obişnuinţă, o calcă în picioare; alţii o ajută să treacă de
cealaltă parte, unde cel puţin regulile de circulaţie sunt clare şi respectate de toată lumea.

Odată  cu cea de-a 5-a literă din nume, urmată de diftongul „oa”, Timişoara ia înfăţişarea lui Şerban Foarţă – cel puţin pentru mine, cititorul împătimit al Areal-ului (Cartea Româneasca, 1983) şi editorul de mai târziu al Ethernul-ui pheminin (Cartier, 2004) –, de unde în conştiinţa publică urbea de pe Bega este asociată mai degrabă cu Revoluţia din decembrie ’89 sau, helas! cu echipa locală de fotbal. Ca să zic aşa, TimiŞ(F)oar(ţ)a! Mia de kilometri pusă între Ch-ău şi capitala Banatului e o nimic toată în comparaţie cu distanţa pe care a trebuit s-o străbat, înainte de a-l întâlni pe poetul de la care am învăţat – prin „corespondenţă”, dacă se poate spune astfel – totul în materie de scriitură. În ani, punctul de plecare ar fi chiar 1989, când publicam – vai! cu chirilice – Abece-Dor, un volum vag barbian, din care astăzi nu aş reţine mare lucru, decât doar aplecarea pentru o caligrafie poetică ce aduce mai curând a geometrie non-euclidiană, pe linia lui Stéphane Mallarmé – Ion Barbu, cu Şerban Foarţa pe post de capăt de linie. Pentru mine, abia un început – după un debut (al meu) ratat cu brio. Peste doar câţiva ani, publicam placheta Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, Dacia, 1994, iar criticii literari nu ezitau să plaseze poemul Eva-n tai[na Genezei din voia Lui mâinilor mele deschisă ca un evantai] în descendenţa autorului Holorime-lor, ceea ce pentru mine echivala cu o consacrare în cavaleri. Desormais, turnirul poetic putea începe!

Au urmat anii în care, simţindu-mă membru al Ordinului, mă întrebam în taină dacă va fi aflat de mine Marele Maestru al acestuia, fără a îndrăzni să-i trimit barem un volum de poeme. Îi citisem toate cărţile, vânându-i semnătura prin reviste literare şi rămânând de fiecare dată bouche bée când orizontul de aşteptare era „sărit” cu nonşalanţă (ca o coardă, vorba poetului), cum a fost cazul unor traduceri din Victor Hugo, de neuitat, gărduite de România literară. Nici nu ştiu dacă-mi doream să ies din acest anonimat autoimpus, când prin 2003 prietenul (nostru comun, zic eu – astăzi) Robert Şerban mi-a propus pentru seria „Rotonda”, pe care o păstoresc la editura Cartier,  manuscrisul unei antologii, Ethernul pheminin, cum mi-ar fi prezentat o scrisoare de acreditare. La început ne-am vorbit, pe e-mail, cu „Dvs.”; iar odată cartea tipărită, regretul exprimat în scris al lui Şerban Foarţă de a nu fi trecut la „per tu” practic relansa comunicarea noastră. Abia atunci i-am trimis volumul scos la Vinea în 1999, Yin Time; modestia (cât o fi rămas) nu-mi permite să reproduc aici ce mi-a scris „cher Cherban” – cum îi caligrafiez numele de ceva timp –, la capătul unei lecturi edificatoare (a unei prietenii literare, vreau să zic). Asta cu atât mai mult cu cât, până prin ’90, credeam că-n spatele „pseudonimului” Şerban Foarţă – de bună seamă, suna mult prea frumos, ca să fie un nume adevărat; şi ce surpriză să aflu, peste ani, că greşisem amarnic! – s-ar ascunde un întreg institut (lingvistic? de inginerie textuală?).

Scurt pe doi: a venit şi ziua în care am vorbit la telefon, la iniţiativa Domniei Sale; apoi am imprimat – pentru Radio Europa Liberă – un dialog memorabil; iar în vara lui ’09, cu doar câteva zile înainte să plec în China, primeam pe e-mail un manuscris – Nu ştiu alţii cum sunt… – care avea să mă însoţească prin peregrinările mele spătaro-mileşti, pentru a se întoarce în chip de carte, în toamna aceluiaşi an, în seria „Rotonda”, alături de Arme…-le subsemnatului, cu o prezentare de Şerban Foarţă. În tot acest răstimp, nu ne văzusem niciodată la faţă, astfel încât aşteptam lansarea de la Târgul de Carte „Gaudeamus” ca pe-o minune, Poetul urmând să mi se arate în toată splendoare. N-a fost să fie: expediaţi la cucurigu, la capătul unei zile nesfârşite în care lansările s-au ţinut lanţ, am îmbrăţişat un om cu oboseală multă, cu care abia dacă am avut răgazul să povestim. Hotărât lucru, eram mult mai apropiaţi în/prin scris.

Cum însă există un Dumnezeu al spiritelor elective, acesta şi-a întors faţa către noi în data de 27 mai, la Timişoara, unde – prezentat de „Cher Cherban” şi salutat de Dorin Tudoran, printr-un e-mail trimis de la Washington – întâlnirea noastră a avut loc, în librăria Cărtureşti (se putea altfel?!), în prezenţa unui public dependent de poezie. O lectură în fo(a)rţă, cum ar veni: eu din Arme…, şi Şerban din Cartea lui Iov, pre stihuri retocmită de Domnia Sa. Ucenicul îşi întâlnea Maestrul, şi cu asta renunţam la o închipuire pentru a îmbrăţişa o prezenţă. O prezenţă de spirit, înainte de toate. Nu cred să fi trăit o noapte a cărţilor deschise – Mallarmé, Serge Gainsbourg, Georges Perec etc., etc. – pe potriva acesteia, şi nici o apropiere de-un mare scriitor mai puţin inhibantă: să-ţi cânte la pian, la 2 noaptea, într-un apartament la bloc, ÎNSUŞI Şerban Foarţa pe post de gazdă, ce altă dovadă de prietenie mi-ar mai trebui?! Într-un cuvânt, mă simţeam ca tânărul Paul Valéry în vizită la Mallarmé, cu singura diferenţă că Foarţă a făcut tot ce i-a stat în puteri ca-n viitorii 20 de ani să scriu (spre deosebire de ilustrul său predecesor ce-l inhibase într-un hal fără de hal pe Valéry). Îi rămân dator îndatorat pe viaţă – viaţă literară, vreau să zic!

Joi (la 5 PM) o zi e

numai bună  pentru un

op de doctă poezie

al Galaicului-Păun, –

Emilianul care îi

gata,-n zisa zi, să-mparţă

rolul de vioară-ntâi

cu subscrisul,

• • • Şerban Foarţă
    • P.-S. (I)

• • • Arme vorbitoare-i cartea

• • • primului (în sens herald,

• • • chit că  n-àduce-a hrisov);

• • • cât despre a celuilalt,

• • • nu-i a celuilalt, ~ fiind Cartea

• • • (pusă-n stihuri) a lui Iov.

• • • P.-S. (II)

• • • Cititor, dacă  doreşti,

• • • vino joi la Cărtureşti,

• • • librăria de pe Mercy, –

demi-rimă  cu merci!

„Cuvintele atrag realitatea”, am tot repetat cu diferite ocazii, pentru ca joia trecută să aflu pe viu că o şi condiţionează, dacă nu cumva o generează de-a dreptul. (Calendarul nu are nici o vină: joimăriţa s-a dovedit a fi o fata bună, în zilele unor lansări de carte sau recitaluri poetice de la Librăria din Centru când publicul da năvală, literalmente.)

Dar mai întâi să lăsăm faptele (lipsa acestora e şi ea un fapt împlinit!) să vorbească: acum câteva săptămâni, jurnalistul şi prozatorul Oleg Krasnov, membru-fondator al Fondului literar „Harap Alb – Белый Арап”, a venit cu propunerea să lansăm Белый Арап. Книга рассказов, Литературный фонд „Белый Арап”, Chişinău, 2010, la Librăria din Centru, o ocazie minunată pentru o antantă dacă nu cordială, cel puţin literară dintre scriitorii de limbă rusă şi cei de limbă română din Republica Moldova. Lipsa oricărui patronat politic, dar şi instituţional (nu tu Союз русских общин, nu tu Uniunea Scriitorilor), trebuia să fie o garanţie în plus că nici o derivă de la discuţia literară propriu-zisă nu e cu putinţă, de orice ordin. În plus, cele câteva precedente fericite – Oleg Pamfil vorbise la lansarea romanului lui Dumitru Crudu la Librăria 9, dar şi a cărţii lui Vasile Ernu, la Centru – îmi dădeau mari speranţe într-o „întâlnire pe Elba” (dacă pe Prut sau Nistru nu se poate) dintre scriitorii celor două comunităţi lingvistice, şi unii şi alţii mai puţin angrenaţi în structurile oficiale. (Însăşi ideea creării unui fond literar independent a pornit de la necesitatea imperioasă de a ne sustrage oricărei instituţionalizări, iar faptul că printre membrii-fondatori se numără şi scriitori de limbă română constituie o pledoarie pentru o mai bună cunoaştere reciprocă.)

În ziua respectivă, alias joi 29 aprilie, urma mă moderez nu atât o lansare de carte, cât o întâlnire dintre două lumi paralele, de unde până atunci am avut drept invitaţi doar… autori, fie ei francezi (Catherine Durandin, Florent Parmantier) sau români (de-o parte şi de alta a Prutului). La ora stabilită, în Librăria din Centru erau mai puţin de zece oameni, dintre care vreo 7 angajaţi ai Cartier-ului şi doar 3 feţe necunoscute. Când, în cele din urmă, am putut număra – pe degetele unei singure mâini – patru din cei 18 (!) autori antologaţi, la care s-a adăugat poetul Alexandru Corduneanu (editorul Mihail Florea va veni ceva mai târziu) şi alte câteva prezenţe ce înfăţişau probabil „marele public”, lansarea a putut demara – ca şi cum aş fi avut în faţă dacă nu un stadion, cel puţin un auditoriu. Nici un reporter de la nici o publicaţie de limbă rusă, nici un funcţionar de la Ambasada Federaţiei Ruse, nici un reprezentant al societăţilor culturale de limbă rusă, nimeni nu a trecut pragul librăriei (româneşti, în percepţia chişinăuenilor) – cel puţin pentru bifă. Acelaşi dezinteres l-a arătat şi mass-media de limbă română, în ciuda unei campanii de promovare susţinute, pe două fronturi. (Între paranteze fie spus, atunci când la lansarea lui Vasile Ernu printre vorbitorii a fost trecut numele lui Mark Tkaciuk, lumea se îmbulzea la intrare, în ciuda celor 160 de metri pătraţi disponibili!) Resemnaţi oarecum cu statutul de marginali, cei câţiva scriitori-vorbitori (inclusiv de română: Oleg Krasnov, juma-juma Oleg Pamfil, Mihail Potorak) s-au luat în serios, în ciuda sălii goale. Şi – culme! – pe lângă că au avut ce spune, au făcut-o cu toată deschiderea. Vorba vine: întâlnirea a avut loc, dar… n-a avut public.

Volens-nolens, trebuie să-mi asum acest eşec (pe jumătate – calitatea discursurilor a fost de la bună la foarte bună), cu atât mai dureros cu cât mă aşteptam la un succes de răsunet. Într-adevăr, vreau să sune şi limba lui Puşkin într-o librărie românească (de fapt, a sunat o dată, când Miroslava Metleaeva şi-a citit traducerile ei din poezia lui Leonard Tuchilatu), alături de limba lui Moliere, Goethe, Dante sau Shakespeare. Ce-i de făcut pentru asta? Altfel spus (a câta oară): Что делать?

Recunosc, titlul e calchiat după franţuzescul „Médecins/Reporters sans frontières”; puţin a lipsit să-l dau în limba lui Molière şi asta deoarece suntem în plină decadă a francofoniei, şi ea „sans frontières”. Dacă totuşi n-am făcut-o de data asta este şi pentru că în cele două puncte de trecere a frontierei – Leuşeni şi Albiţa – pe care le-am traversat joi, 25 martie, spre a ajunge la Universitatea din Suceava la întâlnirea cu studenţii de la limbi străine, se vorbeşte româna, chit că în Constituţia RM (încă) i se zice altfel.

Să  ţii o conferinţă în aceeaşi aulă în care, cu doar câteva săptămâni în urmă, a făcut-o nimeni altul decât Matei Vişniec – nu doar un mare dramaturg contemporan, ci şi un autor din partea locului (poetul s-a născut în 1956 la Rădăuţi, judeţul Suceava) –, asta da încercare! Ca să ajungă în faţa studenţilor, şi el a trebuit să treacă mai multe frontiere – în 1987, părăsea România unde nu i se editase/montase nici o piesă, chiar dacă acestea circulau în samizdat, pentru Franţa, unde va ajunge cel mai jucat dramaturg român în viaţă; în anii ’90, trece la franceză pentru a-şi scrie piesele, româna rămânând limba în care-şi va redacta poezia şi proza; totodată în cea de a doua jumătate a anilor ’90 piesele (franceze) ale lui M. Vişniec trec iarăşi frontiera (y compris, lingvistică), acum în sens invers, spre a fi jucate pe scena româneasca, de la Bucureşti, Piatra-Neamţ sau Chişinău.

La rându-mi, a trebuit să trec nu atât o frontieră politică (moldo-română), cât lingvistică (franceză-română), spre a avea dreptul şi onoarea de a le vorbi studenţilor despre Scriitorii fără frontiere (tema: „Traducţiile nu fac o literatură, ci… două şi mai multe”) – mulţi dintre aceştia prezenţi în catalogul editurii Cartier. Pornind de la această dublă experienţă de poet tradus în n-şpe limbi şi traducător poet, am ajuns să consider mai „ale mele” cărţile pe care le-am tălmăcit (şapte la număr) decât textele din Yin Time, bunăoară, ce mi s-au transpus în engleză, germană, franceză etc., etc. Plus que ça, nu atât cunoaşterea francezei, cât experienţa de poet mi-a permis să traduc o carte ca Jurnal de doliu de Roland Barthes; la fel cum nu atât omul ce a semnat Cel bătut îl duce pe Cel nebătut cât traducătorul lui Michel Pastoureau (O istorie simbolică a Evului Mediu occidental; Albastru. Istoria unei culori; Ursul. Istoria unui rege decăzut) este purtător de Arme grăitoare, şi acesta un titlul „calchiat” din franceză. Bref, poetul dă o mână de ajutor traducătorului, traducătorul poetului – şi iată-ne într-o literatură fără frontiere în care autorii din Moldova sunt şi autori români; cei originari din România, şi francezi; cei din Franţa (& ţările francofone), împământeniţi în română.

Acestea fiind spuse, cred că traducătorilor ar trebui să li se dea paşapoarte diplomatice. Ce lume a antantei cordiale am avea atunci!

La fel cum există cărţi de joc şi cărţi de citit, trebuie că  sunt pe faţa pământului oraşe de scris şi oraşe de citit. Dintotdeauna am considerat Chişinăul (a nu se confunda cu Ch-ău, care-i un fel de ridicare la putere a Chişinăului) un oraş de scris, nu atât graţie numeroşilor condeieri cu sau fără legitimaţie (decât doar… interioară!) de membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova, cât datorită atmosferei propice creaţiei – iar creaţie, se ştie, nu se naşte în locuri „călduţe”. Mai mult chiar – oraşul însuşi pare a fi dacă nu coautorul unor texte, cel puţin… „muză” (mii de scuze că o scot din recuzita romantică) sau sursă de inspiraţie.

Puţin îi pasă Chişinăului că aproape nimic din ce se scrie (y compris, în/despre capitală sau inspirat de ea) nu se şi citeşte. Librăriile sunt pline de două ori pe an – la începutul fiecărui nou an şcolar şi la sfârşitul fiecărui an calendaristic. Septembrie şi decembrie sunt Tatăl nostru şi Crezul fiecărui editor, şi asta fiindcă pe durata anului tot mai mult despre dumnezei (la plural) şi mamă (cu literă mică) e vorba. (Deloc livreşti, înjurăturile oamenilor cărţii!)

În timp ce alte oraşe – o ştiu din propria experienţă, dar mai cu seamă de la câţiva prieteni ai mei invitaţi să citească la Paris, Stockholm, Madrid, Novi Sad, Istanbul, Munchen, Ljubljana, Seul, Berlin etc. – importă scriitori pentru lecturi publice, Chişinăul părea să nu ştie ce să facă (şi dacă în general e ceva de făcut!) cu ai săi. Bucuroşi, majoritatea, să-şi vadă scoasă o cărţulie, pe spezele proprii adesea, într-un tiraj de două-trei sute de exemplare, pe care de regulă editorul, iar de cele mai multe ori tipograful li-l pune în braţe, scriitorii noştri şi-au pierdut, odată cu cititorii, şi publicul. Sala mare a USM, altădată plină până la refuz la seratele de poezie, seamănă acum cu o imensă cutie de rezonanţă a unui violoncel fără corzi! Dacă nu chiar, mai aproape de realitate, a unui cimpoi dezumflat.

Anume din această dezolantă muţenie impusă – glasul creatorului nu a mai răsunat în agora de ani buni, decât doar în cor, întru susţinerea cutărui sau cutărui candidat la preşedinţie, primărie şi altă mări(r)e – s-au născut Serile Poetice de la Librăria din Centru: având o cutie de rezonanţă de 160 metri pătraţi, de ce nu i-am pune, bine acordate, şi corzi (vocale, pre nume: Marcela Benea, Aureliu Busuioc, Dumitru Crudu, tinerii poeţi de la Clipa, Teo Chiriac, Arcadie Suceveanu, Vasile Romanciuc şi invitaţii lor)?! Sigur, aceste seri au mai degrabă formatul unor concerte camerale, iar publicul – mai numeros (au fost şi peste suta de oameni!), mai select (doar câteva zeci) – vine în funcţie de poetul invitat.

Nu atât premiile obţinute pentru cele două volume ale sale anterioare Un-ui anotimp în Berceni, Cartier, 2009, cât oraşele în care a fost invitat să citească – prin toată Europa, dar şi la Seul – Claudiu Komartin, invitatul meu din joia aceasta (25 februarie), spun ceva în plus (faţă de ce şi cât s-a scris despre tânărul poet bucureştean; vezi şi Portretul artistului tânăr la maturitate pe acest blog, în vara asta) despre valoarea poeziei tinere, ajunsă iată şi o marfă de export, dar şi despre schimbarea la faţă a capitalei RM: din oraş de scris Chişinăul a ajuns, în mai puţin de-un an de la demararea proiectului Serile Poetice de la Cartier, oraş de citit. Ascultaţi-l pe Claudiu:

Un anotimp în Berceni

încearcă să-ţi aminteşti:

ai dormit în paturi de gheaţă

iar ochii tăi s-au plimbat

prin încăperi străine

pe chipuri răvăşite

şi nimic nu a înflorit în

întunericul dinăuntru

obişnuită cu uzura cu formele

tăcute ale suferinţei

pocitania îşi cere drepturile

dar limbajul avea muchiile zimţate

şi totul se impregnase cu

mirosul de târfă al morţii

frumuseţe, tu cântăreai mai puţin

decât fumul!

ai îmbrăţişat trupuri fără  cusur

le-ai crestat pielea crezând că

aşa vei putea ajunge la suflet

încearcă să-ţi aminteşti:

din toate nu a rămas

decât o gură invizibilă

o gură strâmbă  răutăcioasă

ce-nghite totul

fără să simtă  nimic

încearcă să-ţi aminteşti

Niciun scriitor de limbă română nu a prins realităţile noastre…  „geopolitice” – un cuvânt la modă de când se tot vorbeşte de Europa regiunilor! – într-o formulă mai lapidară decât Vasile Romanciuc, autorul antologicului poem Temă (teamă) basarabeană:

Prut –

trup

rupt.

(în comparaţie cu acesta, orice haiku sună ca un mic epos). Patru litere cât patru Evanghelii, trei scrâşnite din dinţi (p, r, t) şi doar una (u) glăsuită!

Bucuria de a-l avea în calitate de protagonist al Serii Poetice de la Librăria din Centru, joi 18 februarie, pe autorul REcitirii proverbelor, Ştiinţa, 2007, a fost cu atât mai mare, cu cât omul şi poetul cu acelaşi nume se revendică nu atât din pasărea măiastră a succesului la public, cât din rara avis a apariţiilor publice. Este greu, dacă nu chiar de-a dreptul imposibil, să ţi-l imaginezi pe Vasile Romanciuc dându-se în spectacol (y compris, de poezie), astfel încât atunci când s-a văzut în faţa microfonului mai mult cuvintele l-au exprimat decât el le-a rostit. În modestia lui funciară, poetul a reuşit performanţa să transforme seara sa de poezie într-o serată a invitaţilor săi (Arcadie Suceveanu, Leo Butnaru, Iulian Filip, Aurelia Borzin şi debutanta Dumitriţa-Raluca Parfentie), dintre care unii au citit cam de două ori pe cât a citit protagonistul. În acest context, gestul Dumitriţei-Raluca Parfentie de a recita un poem de-al lui Vasile Romanciuc a fost nu doar unul reparatoriu, ci de o eleganţă desăvârşită.

Astfel încât, animat de aceeaşi pornire, mă retrag în culise, lăsându-vă în compania unuia dintre cele mai frumoase poeme din câte s-au scris vreodată la noi (pe care vă rog să-l gustaţi… în scris, comentându-l pe îndelete):

Tabla înmulţirii cu şapte

Nimeni,

nimeni nu mai vrea să fie balaur.

Nimeni.

Mai ales balaur cu şapte capete.

Că nu-i glumă să-ţi cumperi

şapte pălării deodată.

Sau şapte perechi de ochelari.

Iar dacă mai eşti şi fumător, ce faci?

Iar dacă-ţi mai place şi păhărelul?

Bineînţeles, e grozav să-l bârfeşti pe cutare

cu şapte guri sincronizate,

dar face să fii balaur

numai pentru atât?

Dar când prind a se certa

cele şapte capete –  care dintre ele-i mai deştept? –

vai, Doamne! cum se mai mănâncă,

cum se mai muşcă!

Hai să fim oameni, zice balaurul,

furat de gândurile acestea pedagogice,

apoi se dă de şapte ori peste cap

(peste… capete),

având certitudinea că  se transformă

în

omul nou, omul nou, omul nou,

omul nou,

omul nou, omul nou, omul nou.

Nişte studenţi în Librăria din Hol din Chişinău. Judecând după cărţile pe care le întreabă – nu se ostenesc să le caute! –, de la juridică. Brusc, unul dintre ei dă cu ochii de ediţia Suflete-lor moarte ale lui Gogol, de la Editura Cartier. Replica lui – de milioane!!! – spune mult despre proverbiala dragoste de carte a moldovenilor:

- Da’ ce, Google şi-a scos o carte?!!

Nimic nu curăţă mai abitir creierul de rugină – pe dinăuntru! – decât jocurile intelectuale, lucru înţeles perfect de Hermann Hesse, autorul nemuritorului Joc cu mărgele de sticlă (dacă tot am deschis lista, amintesc în treacăt alte două titluri: Jucătoarea de go, a lui Shan Sa, şi Maestrul de go, al lui Yasunari Kawabata – pe post de… supliment literar-artistic la jocul propriu-zis). Nu despre „zăbava cetitului” voi vorbi însă în cele ce urmează, ci nemijlocit despre patima – de data asta fără note peiorative în glas – jucătorului. Sigur, altul decât al lui Dostoievski (scuzaţi vă rog, nu pot să nu-l citez pe Leonid Ţâpkin cu O vară la Baden-Baden, roman în care marele Dosto nu face decât să joace şi, de cele mai multe ori, să piardă – până şi inelul de cununie al tinerei sale soţii!!! – la cazinou).

Acum zece ani bătuţi pe muchie (şi o zi, ca să respectăm adevărul istoric: adică, pe 29 ianuarie 2000) nişte tineri de la noi s-au aşezat pentru prima oară – urmând exemplul magiştrilor de la Что? Где? Когда? – la masa de joc, şi uite aşa s-a născut Clubul Moldovenesc al Jocurilor Intelectuale. Întâmplarea face ca din juriul celei de a doua „sesiuni” a CUC-ului (Ce? Unde? Când?), care a avut loc într-un club de la Ciocana, undeva între Biblioteca „Transilvania” şi „Casa Cărţii” (cer iertare, astea chiar mi-s reperele, inclusiv geografice), să fac parte şi eu, alături de Sergiu Pavlicenco, Oleg Serebrian, Val & Valentina Butnaru ş.a. Cum se întâmplă de regulă în asemenea situaţii, ţin minte că ne lansasem şi noi într-un fel de competiţie neoficială cu echipa de la masa de joc, încercând să ghicim răspunsul înaintea de a fi anunţat. Probabil am dat şi nişte premii; si – sigur, ne-am dat şi noi cu părerea în ce priveşte desemnarea magistrului. Dacă nu mă înşeală memoria, chiar a lui Marcel Spătaru, actualul conducător de joc.

După  care, ne-am căutat fiştecare de nevoile lui: eu – pardon! – de cărţi (cetite, traduse, scrise, comentate), CUC-ul de… numărat anii! Glorioşi, din câte se pare. Am fost peste măsură de impresionat când, la şedinţa din ultimele zile ale lui decembrie 2009, am întâlnit cel puţin trei generaţii de „CUC-i”, de la părinţii-fondatori, printre care un cvadruplu magistru, la liceeni. Cum nu mai eram în juriu, ci pe post de sponsor de la Cartier (editură, nu orfevrărie – să nu fie cu banat) ce urma să desemneze cel mai bun jucător, am urmărit „ostilităţile” de la masa de joc cu sufletul la gură, punându-mă involuntar în locul fiecăruia dintre cei şapte, schimbaţi prin rotaţie de îndată ce echipa pierdea (eu însumi am „scos” câteva partide, pentru mine, ghicind vreo patru răspunsuri,  insuficiente pentru a accede în marea finală). Mai cu seamă ultimul joc, al echipei Larene, a fost deosebit de spectaculos – în final, câştigat cu brio! Noul magistru a fost nu atât ales, cât aclamat de mulţime, iar mie nu-mi rămânea decât să-i înmânez ditamai cărţoiul (aici am o scuză, cartea era cu desene, mai exact cu reproduceri ai marilor iconari ruşi în frunte cu Andrei Rubliov!), Nikodim Kondakov, Icoane. Până aici, toate bune si frumoase…

… dacă din sponsor care oferă unul dintre premii (acum chiar n-am nicio scuză – iarăşi cărţi!!!), nu ajungeam eu însumi, în fruntea unei echipe de VIP-uri (Angela Arama, Oleg Efrim, Nicu Ţarină, Sorin Bucătaru, Vasile Botnaru şi Constantin Cheianu), la masa de joc, sâmbătă 30 ianuarie, şi tocmai la şedinţa jubiliară. Ce să zic, havuzul din grădina publică „Ştefan cel Mare” nu are atâta apă câtă adrenalină a ţâşnit preţ de jumătate de oră, cât ne-a trebuit ca să… câştigăm cu 7 la 5 (de unde Angela Aramă se temea să nu pierdem cu 7 la 0). Şi aşa, tot scuzându-mă că vă bag pe gât cărţi şi iar cărţi, am ajuns la rându-mi magistru: nu că aş mai fi jucat la viaţa mea, ci fiindcă – vorba lui Mallarme – j’ai lu tous les livres.