Articole publicate în categoria ‘Eveniment’

Însemnări recente »

Să ne apărăm copiii de… Patrie!

duminică, iulie 26th, 2009

« Nimeni nu e patria. Nici măcar călăreţul semeţ » (de pe celălat mal al Nistrului, pe nume Aleksandr Vasilievici Suvorov, din faţa Sovietului Suprem din Tiraspol – îmi vine să adaug, deoarece Republica Moldova „se trage”, de jure, de la RASSM).

În lipsa unei feţe charismatice şi uşor de identificat din sînul partidului de guvernămînt (că doar n-ai s-o scoţi în prim-plan pe „mama răniţilor”, premierul Zinaida Greceanîi – degrabă vărsătoare de sînge nevinovat!!!), pe afişele electorale ale PCRM apare o tînără mamă cu un sugaci în braţe care ţi se uită în ochi, cutezător. Îmbrăcată în alb imaculat, pe fundal roşu, tînăra este o replică peste timp a vestitului placat Родина-мать зовет!, adevărat – într-o versiune light, chit că mesajul rămîne totuşi unul eminamente belicos („Să ne apărăm Patria!”; în replică, AMN a scos în faţă o fetiţă drăguţă de vreo 12 ani care cheamă „Să ne apărpăm patria de comunişti” – înţeleg că, vorba vine, „cui pe cui scoate”, totuşi nu e teaba copiilor să lupte pe baricade, suficient că în numele lor adulţii comit tot felul de atrocităţi). Nu ştiu dacă fata în roşu o face din convingeri (apropo, în România ceauşistă exista o revistă, Convingeri comuniste, pe care toată lumea o numea simplu, în spiritul abrevierilor atît de dragi nouă: Coco!) sau din interes, cert este că pruncul chiar că nu are cum să-şi dea acordul pentru tirajarea imaginii sale.

Practica expunerii unor copii nevinovaţi mi-a amintit de una similară, doar că din lumea cerşetorilor, şi anume de aşa-zisele „madone”. (Pentru neştiutori: sindicatul cerşetorilor împarte rolurile & locurile în funcţie de categoriile de actanţi – schilodul, bolnavul, veteranul/bătrînica etc., etc. -, în fruntea ierarhiei aflîndu-se „madona”; acolo unde „lucrează” femeia cu pruncul, schilodul, bolnavul, nici măcar veteranul nu au ce căuta!) Or, de cele mai multe ori „madonele” poartă în braţe prunci luaţi cu împrumut de la mame şi mai amărîte ca ele (la cîte adolescente nasc anual, numai de prunci de închiriat cu ziua nu ducem lipsă!), şi asta pentru „lucru”.

Ca să zic aşa, pruncul este instrumentul lor de muncă, de care trebuie să aibă grijă (nu-i vor da sîn, ci-l vor adormi din timp, cu cine ştie ce barbiturice, dacă nu chiar cu pîine muiată în vin), iar la sfîrşitul zilei să i-l întoarcă mamei biologice. Se întîmplă ca pruncul să nu ajungă pînă seara, şi atunci „madona” este aspru pedepsită (pe lîngă amenda grea, care-o înrobeşte definitiv sindicatului ce-şi ia partea leului, va fi „degradată” la „schiloadă” sau „bolnavă” –  şi încă să-şi facă cruce dacă scapă nemutilată!).

În afişul electoral al PCRM „madona” cerşeşte pe faţă voturile alegătorilor, expunînd – nu am nicio îndoială în acest sens! – un copil străin, fiindcă este greu de crezut că o mamă sănătoasă la minte şi cu frică de Dumnezeu şi-ar putea „folosi” (de fapt s-ar cere un cuvînt mai dur, denunţînd o formă voalată de pedofilie politică) propria progenitură în asemenea scopuri. Admit că tînăra votează „stabilitatea” (clanului Voronin – citeşte între paranteze), dar felul în care ne cheamă să-i urmăm exemplul – cu pruncul pe umăr ca o armă de luptă!!! – sfidează bunul simţ şi normele etice. Se vede că partidul de guvernămînt chiar că a ajuns la fundul sacului, de vreme ce nu-i mai mobilizează nici măcar pe „veterani” – altădată imbatabili -, acum dîndu-se la tinere mame, reale sau fictive. Şi Hitler, la ultima sa ieşire din buncăr, arunca în luptă copii, în faţa camerelor de luat vederi. Voronin de ce nu are curajul să-şi asume pe faţă gestul? de ce se ascunde în spatele unor „madone”?!

Şi încă, pe cînd aruncaţi în luptă gravidele, tovarăşe general al armatei-moarte?!

Etichete: , ,
Publicat în Eveniment | 2 Comentarii »

Le «Cartier latin» de Chisinau

miercuri, iulie 1st, 2009

Entretien avec un éditeur moldave qui compte sur le marché roumain

Par Céline Bayou


Maison d’édition privée créée il y a moins de quinze ans dans la capitale moldave, Cartier s’est rapidement fait une place parmi les grands dans le paysage national et roumain. Editeurs éclectiques et exigeants, ses responsables relèvent au quotidien le défi d’un contexte pour le moins défavorable, au nom d’un rêve: rendre accessibles aux lecteurs moldaves et roumains des auteurs de valeur internationale, au-delà des obstacles linguistiques, politiques et financiers. Ils sont, disent-ils, encore dans leur phase romantique. Formulons le vœu que celle-ci se prolonge encore longtemps…

Entretien avec Emilian Galaicu-Păun, poète et rédacteur en chef de Cartier.

Comment est né Cartier?

Emilian Galaicu-Păun: C’est à Gheorghe Erizanu que revient l’initiative de la création de cette maison d’édition, en 1995. Il a commencé surtout avec des livres pour enfants (les contes de Mihai Eminescu notamment). Nos premiers romans, publiés en janvier 1996, ont été primés. Il s’agissait de littérature moldave et roumaine, puis étrangère.

En 1999, Cartier a publié un Dictionnaire encyclopédique illustré, le premier Larousse roumain en quelque sorte. Nous avons procédé à un premier tirage, qui s’est vendu à 11.000 exemplaires, puis à un deuxième – à 5.000 exemplaires. Aujourd’hui, nous en sommes à la 6e édition, actualisée évidemment. Et nous proposons un format de poche.

Les choses ont réellement commencé avec l’édition de ce Dictionnaire encyclopédique. Nous avons alors acquis une reconnaissance dans toute la Roumanie.

A partir de 2000, nous avons commencé à collaborer avec des maisons d’édition étrangères. Notre premier partenaire a été le Seuil, qui nous a permis de lancer une collection d’histoire. Aujourd’hui, nous travaillons également avec Gallimard, Minuit, Puf, Armand Colin… Avec d’autres maisons d’édition étrangères également, notamment italiennes, mais je dois reconnaître que Cartier a un certain tropisme français.

Notre premier contrat étranger, avec le Seuil, faisait 78 pages. Aujourd’hui, nous avons une notoriété, qui nous permet d’établir des relations de confiance avec nos partenaires. En règle générale, les contrats se résument désormais à 4 pages!

Où sont distribués les ouvrages que vous éditez?

Nous avons actuellement cinq librairies dans Chisinau. L’une d’elles est adossée à la maison d’édition. Une autre se trouve en plein centre de Chisinau, sur 160 m². Elle est située juste à côté du ministère de l’Intérieur et je dois dire que les fonctionnaires du ministère l’apprécient beaucoup! En revanche, nous n’avons pas de librairie dans les autres villes de Moldavie. Le système de distribution qu’on trouvait auparavant dans la moindre petite ville a été détruit.

Alors nous passons par un réseau quasi informel, parfois basé sur des relations amicales.

Il arrive qu’un professeur traverse tout le pays, après avoir amassé un pécule auprès de ses collègues, et vienne dans une de nos librairies de la capitale acheter des ouvrages.

En outre, les gens connaissent notre site Internet (www.cartier.md), ils se tiennent donc informés des dernières parutions.

Par ailleurs, nous avons des distributeurs en Roumanie, qui travaillent avec des librairies situées dans tout le pays. On trouve les ouvrages de Cartier à peu près partout, à Bucarest comme en province. Notre réseau d’informations et de distribution, au final, est très serré. Ce qui permet une réactivité immédiate, nous pouvons le constater sur notre site Internet.

En Roumanie, nous devons nous situer parmi les dix premiers éditeurs. Nous sommes certes situés en Moldavie, par le hasard des choses, mais c’est en Roumanie qu’est notre marché. En Moldavie, nous sommes en concurrence avec deux ou trois maisons d’édition, comme Litera (la première maison d’édition privée moldave), Arc (créée avec le soutien de la Fondation Soros) et Prut. Mais, en Roumanie, la concurrence est plus rude. Par exemple, en ce qui concerne l’achat des droits d’œuvres françaises, nous nous battons avec les grands: nous avons gagné pour l’édition de Roland Barthes, mais nous avons perdu pour celle de Jean-Baptiste Del Amo (qui a publié, en 2008 en France, Une éducation libertine)…

Les choses seraient plus simples si vous étiez installés à Bucarest?

On est ici, c’est la réalité de départ. Nous essayons de faire au mieux tout en étant ici. Gheorghe et moi avons un visa annuel pour la Roumanie, ce qui n’est pas très compliqué à obtenir. Mais, moralement, ce n’est pas toujours très confortable, c’est vrai.

Au début des années 1990, nous n’avions ni argent, ni temps. Nous pensions que les choses seraient plus simples, qu’une relation plus ouverte naîtrait avec la Roumanie. Nous n’envisagions évidemment pas le retour des communistes en 2002 en Moldavie. C’est en grande partie la faute de nos petits partis.

Je n’ai pas grand espoir que les choses changent avec les élections législatives du printemps 2009. Sauf si la crise financière internationale touche la Moldavie avant les élections. Elle a d’ailleurs commencé: en novembre, en pharmacie les demandes de médicaments ont chuté de 20%! Or la priorité, c’est l’alimentation et la santé. Le livre vient bien après…

Actuellement, 1 million d’habitants travaillent au noir en Europe. Ils ne votent pas mais envoient de l’argent en Moldavie. Du coup, ici, il n’y a pas d’investissements. On ne construit rien. Ce pays est alimenté de l’extérieur mais, politiquement, c’est un cadavre.

Les Moldaves, ici, ne sont pas des communistes. Mais la campagne d’intimidation des autorités a commencé. Notamment auprès des entreprises. Le fisc vient régulièrement fouiller dans leurs affaires. Même les grands agents économiques sont touchés, la plupart s’en vont d’ailleurs. Mais les plus prospères ont dû vendre leur affaire au Président, Vladimir Voronine, pour une bouchée de pain.

Vous avez plusieurs collections? Et quels sont vos tirages?

A priori, chaque ouvrage est tiré entre 600 et 1.500 exemplaires. Nous savons que le marché roumain est développé mais le pouvoir d’achat y est dispersé. Nous nous efforçons donc de faire des tirages aussi réalistes et précis que possible. Il peut nous arriver de tirer un livre d’histoire à 600 exemplaires seulement et, si nécessaire, de procéder à un retirage.

Nous avons des collections très diversifiées: histoire, science politique, poésie, littérature roumaine, littérature étrangère, psychologie, livres pour la jeunesse… Cette dernière catégorie est en développement, notamment par le biais de coopérations avec la France: nous commençons à travailler avec La Martinière, coopérons avec Nathan (auprès de qui nous achetons les droits pour le texte, les dessins et la couverture), avons une collection avec le Seuil, etc.

Mais, hormis le Dictionnaire encyclopédique, l’un de nos best-sellers est le Coran.

Nous éditons également des manuels scolaires. Par exemple, des méthodes pour l’apprentissage du roumain destinées aux Russes ou aux Bulgares. Ce projet a été monté suite à un concours organisé par le ministère moldave de l’Education.

Vous développez les collections de poche également?

Oui, parce que nous tenons compte du pouvoir d’achat de nos clients. Mais nous veillons à la qualité. Cartier a une image, celle d’une maison d’édition très soignée. Nous allions une sélection attentive des auteurs à un travail très propre. Cela se sait. Nous publions par exemple nombre d’auteurs contemporains, notamment hommes de théâtre et poètes. Le plus grand poète moldave vient de choisir Cartier. Ce sont désormais les auteurs qui viennent à nous. Parce qu’ils apprécient notre travail d’éditeur et que nous avons une bonne visibilité.

En 2007, nous avons édité 80 titres, en 2008 – 120. Une maison d’édition qui fait 400 titres par an peut se permettre de faire des erreurs. Pas nous. C’est pourquoi nous avons déjà refusé quantités d’auteurs médiocres. Et nous avons de bons retours de notre lectorat, notamment via notre site Internet. Les gens interviennent, nous font connaître leurs appréciations, en particulier sur la traduction.

Vous avez une collection juridique également…

Oui, grâce au soutien de la Fondation Soros, nous éditons des textes juridiques. C’est important: lorsqu’il y a une décision de la Cour suprême de justice, on cherche l’éditeur qui a publié la loi. La collection de Cartier est une référence pour les juges.

Nous éditons également des manuels écrits par des juristes moldaves. C’est une excellente collection. Et la démarche est essentielle dans un pays qui est en train de construire un Etat de droit. Là encore, nous sommes très sélectifs en ce qui concerne les auteurs: par exemple, même si la législation moldave évoque la «langue moldave», ce qui est impropre, nos auteurs corrigent le texte: la «langue moldave» est ainsi devenue la «langue roumaine».

Etes-vous présents sur les Salons du livre?

Oui, en Roumanie surtout: à Bucarest, Cluj, Iasi, Brasov… C’est là que les choses se passent. Lors du dernier Salon à Bucarest, en novembre, nous avons très bien vendu. Nous faisons des réductions de 20 à 30% lors des salons. Cela se sait et les gens viennent de loin profiter de cette occasion.

Nous tentons de fidéliser notre clientèle: nous faisons des réductions de 10% lors de la parution d’un ouvrage, nous établissons des cartes de fidélité…

Vous savez, il y a encore un culte de la bibliothèque et du livre ici. Alors nous nous efforçons de maintenir un équilibre, autour de livres élitistes, importants, d’autres simplement bons. Disons que nous sommes encore dans une phase romantique. Peut-être plus tard allons-nous aborder une phase plus pratique. Mais nous tenons à garder une certaine exigence intellectuelle, notamment en traduisant des auteurs de portée internationale. Nous ne sommes pas une société d’imprimerie.

A Chisinau, il y a deux salons par an: un pour les jeunes, en avril, auquel nous participons. Mais nous avons refusé de participer au salon qui a eu lieu en août 2008 parce qu’il était organisé par le ministère moldave qui a adopté la Loi de censure en juin précédent. Cette loi se veut anti-pornographique, anti-raciste mais elle condamne également «l’absence de patriotisme». Elle n’a été adoptée qu’en deuxième lecture au Parlement mais, même adoucie, reste une loi «anti-éditeur» parce qu’elle fait porter la responsabilité à l’éditeur et non à l’auteur.

Nous pourrions organiser un Salon parallèle, mais c’est cher et le pays traverse une crise psychologique. Comment penser que les gens vont sortir de l’argent de leur poche lorsque celui-ci ne vaut rien et qu’il est cher (le taux de crédit est à 24% depuis des années)?

Quelles sont vos relations avec les autorités?

Nous avons eu une expérience malheureuse avec le ministère de l’Education lorsque nous avons obtenu un contrat pour livrer des titres. Nous avons rempli nos engagements mais le ministère ne nous a pas payés. Nous avons mené l’affaire en justice, suite à quoi nous avons subi un contrôle fiscal chaque mois!

Mais, de façon générale, nos relations avec les autorités sont marquées par l’indifférence. Si elles ne lisent pas ce que nous éditons, nous sommes tranquilles. Nous ne percevons aucune aide gouvernementale, aucune subvention publique, ni en Moldavie, ni en Roumanie. C’est le prix de notre liberté.

Etichete: , ,
Publicat în Eveniment | 4 Comentarii »

“… e ca şi cum ai zămisli cel mai vital poem, poemul reînvierii din morţi a unei naţiuni…”

miercuri, iulie 1st, 2009

Interviul de mai jos constituie fructul hazardului, şi încă unul “rupt” în pripă — o trufanda. Îl întâlnisem pe poetul Mihai Ursachi la Iaşi, în ianuarie 1991, la o şedinţă a cenaclului condus de Lucian Vasiliu, al cărui prag îl păşeam pentru prima dată. Deşi nu-l mai văzusem până atunci (nici măcar în poze, excepţie făcând desenul lui Nichita Stănescu, în peniţă, de pe coperta a patra a volumului de poeme Diotima), l-am recunoscut deîndată — cum stătea într-un jeţ (ar fi trebuit să scriu, în spiritul Magistrului, “jâlţ”) în hallul Casei Pogor, ţeapăn, cu privirea fixă, semăna cu o puşcă de vânătoare cu ambele cocoaşe trase, gata-gata să riposteze. Nu ţin minte să fi schimbat mai mult de două-trei cuvinte, de circumstanţă, înainte de a ne lua rămas bun. La scurt timp, ne-am revăzut la Chişinău, pe-atunci încă — ierte-mi-se cacofonia — capitala R.S.S. Moldoveneşti. Tocmai venise în turneu cu Teatrul Naţional “Vasile Alecsandri” din Iaşi, al cărui director fusese numit de curând, iar în acea dimineaţă de martie â91 rătăcea stingher pe coridoarele Uniunii Scriitorilor din Moldova, în căutarea confraţilor basarabeni. Trei suprize — una după alta, în rafale — m-au dat gata pe loc: să-l întâlnesc pe Mihai Ursachi la Chişinău (fieful lui Păunescu & Co), să mă recunoască (abia dacă făcurăm cunoştinţă la Iaşi) şi — lucru nesperat — să accepte cu bunăvoinţă un blitz-interviu pentru Literatura şi arta la care, pe atunci, îmi “scuturam spicul”!!! Ce mai! eram copleşit, ca unul care se pomeneşte cu peştişorul de aur în plasă şi, de uimire, nu ştie ce să-i ceară. În plus, nu aveam la îndemână barem un dictafon, astfel că interviul l-am realizat în scris, la patru mâini, eu întrebându-l prin viu grai (dar grăbindu-mă să-mi notez, pe scurt, fondul chestiunii), Domnia Sa aşternând pe hârtie, manu propria, răspunsul. Nu a durat mult — cât o lecţie (deschisă, de vreme ce Serafim Saka se afla de faţă). Din motive obscure, interviul nu a mai apărut la Literatura şi arta (îl făcusem din proprie iniţiativă, fără asentimentul redactorului-şef), astfel încât din acea şedere a magistrului Ursachi la Chişinău — prima şi ultima, cum se va dovedi mai târziu — nu avea să rămână altă mărturie scrisă decât autograful poetului, pe 7 foi A 4, şi acelea rătăcine ulterior în arhiva mea personală…

Vestea dispariţiei lui Mihai Ursachi, în martie curent, mi-a adus aminte de acel interviu inedit ca de o promisiune neonorată. Am scotocit prin arhivă, am golit sertarele până, în cele din urmă, am dat de el. Recitindu-l, după 13 ani bătuţi pe muchie, l-am găsit curios, nu atât pentru virtuţile literare ale textului (mea culpa!), cât pentru valoarea lui de document al trecerii poetului pe aceste meleaguri. Îl transcriu întocmai, respectând punctuaţia autorului.

Chişinău, 8 aprilie 2004

Emilian Galaicu-Păun: Ce surpriză, Magistre, să Vă reîntâlnesc la Chişinău! Sunteţi pentru prima oară în Basarabia?

Mihai Ursachi: Familia mea provine, printr’o ramură a sa, din partea ocupata a Bucovinei. Întotdeauna am avut şi am păstrat în suflet imaginea Moldovei întregi, între hotarele lui Ştefan cel Mare. De aceea nu am considerat posibilitatea unei vizite dincolo de Prut, atâta vreme cât separaţia artificială dintre cele două jumătăţi ale Moldovei continuă să existe. La ora actuală, reunirea mi se pare un fapt săvârşit, în spirit, şi datorită în primul rând, dacă nu chiar exclusiv, moldovenilor de partea asta a Prutului, adică Dvs.

Em. G.-P.: Gherla de Paul Goma, Fenomenul Piteşti de Virgil Ierunca, Jilava, fortul 14 de Mihai Ursachi — şi lista poate continua —, iată tot atâtea mărturii cutremurătoare din infernul concentraţionar al României comuniste a anilor ’50 – ’60, când “intelectual-condamnat-la-mai-mult-de-zece-ani” era o categorie după care se constituiau brigăzile de muncă pentru cele mai grele corvezi. Astăzi, la doar un an şi ceva de la Revoluţia din decembrie â89, se poate vorbi de o schimbare a condiţiei — ca să nu zic, a corvoadei —intelectualului român?

M. U.: Era greu să fii român în timpul despre care vorbiţi; era greu să fii român la Iaşi, la Bucureşti sau la Paris… Sunt sigur însă că cel mai greu era să fii român la Chişinău sau la Cernăuţi. Ştiu, de exemplu, că un şef bolşevic din U.R.S.S., înainte de a fi uns satrap şef, trebuia să se ilustreze ca mare călău al Moldovei. Aşa a fost cazul lui Hruşciov, al lui Brejnev…

A vorbi despre condiţia intelectualului, mai ales a scriitorului, în România de azi, e o întreprindere cât se poate de hazardată. Ce pot spune acum, este că majoritatea scriitorilor s’au angajat în eradicarea comunismului în România şi în acţiunea de educaţie întru democraţie. Relativa secetă de opere literare propriu-zise se explică tocmai prin acest efort, aproape unanim, de a trezi naţiunea la libertate şi democraţie, adică la viaţă. Este o mare energie creatoare în acest efort, e ca şi cum ai zămisli cel mai vital poem, poemul reînvierii din morţi a unei naţiuni…

Em. G.-P.: …şi cu poemul propriu-zis cum rămâne? Vă întreb deoarece, în ultimul timp, artiştii noştri s-au ilustrat mai mult “pe baricade” decât la masa de scris…

M. U.: Este foarte firesc ca, reuniţi cum suntem, pentru totdeauna, întru spirit, preocupările, grijile, ostenelile noastre, ale celor “de îmbe maluri ale Prutului” să fie foarte asemănătoare, dacă nu identice. Cât despre revenirea la “adevărata literatură”, chestiunea este să stabilim ce vom înţelege prin această noţiune. În ce mă priveşte, socotesc că fac adevărată literatură şi atunci când îmi scriu rubrica săptămânală la “Convorbiri literare”, şi atunci când purtăm această conversaţie. Voiajul la Chişinău, oraşul însuşi, mi-a trezit nostalgii, nostalgii care aproape că au devenit poeme… Odată vor deveni.

Em. G.-P.: Timp de câteva decenii, ţările lagărului socialist şi-au văzut cele mai ilustre minţi luând calea exilului. Ce a însemnat această experienţă pentru Dvs.?

M. U.: Am stat în exilul politic 9 ani, după ce mai înainte stătusem 3 ani în închisorile şi lagărele comuniste din România. Ambele experienţe au avut un efect formativ asupra sufletului şi spiritului meu. În închisori am avut norocul să cunosc rezistenţa română anticomunistă, adevărata rezistenţă, de la partizanii din munţi la prinţul Serghei Scepkin-Şubin, doctorul Sergiu Al George şi Alecu Paleologu. Exilul mi-a lărgit orizontul, am căpătat o viziune planetară, universală, ce vrei, un salt din Ţicăul Iaşilor până la Baja California… Deviza mea acum este: “Să gândim global, să acţionăm local”. Ceea ce şi fac. E tot ce am adus mai bun din lungile-mi peregrinări.

Em. G.-P.: Sunteţi printre puţinii scriitori ai diasporei româneşti, dacă nu singurul care a revenit în Ţară. Cum o găsiţi după atâta amar de vreme?

M. U.: La primul contact, în mirifica primăvară a anului 1990, la Bucureşti, senzaţia a fost de euforie şi extaz. Am reîntâlnit vechi prieteni, scriitori, artişti, disidenţi, rezistenţi. Acum, după aproape un an, un fel de angoasă subterană mă copleşeşte uneori. Poporul pare umilit, înjosit, abrutizat de cei 50 de ani de tiranie. Talpa ţării, ţărănimea, aproape că nu mai există. Iată de ce sunt pentru apostolatul intelectualilor, iată de ce scriitorul e un misionar, sau trebuie să fie un misionar în propria-i ţară. O jale imensă, iată ce simt uneori privind în feţele oamenilor de pe stradă, ale celor de la cozi, ale femeilor cu sacoşa care aplaudau minerii molestând tinerii în iunie la Bucureşti…

Em. G.-P.: …altminteri, o atitudine perfect explicabilă într-o lume deformată de “materialismul dialectic”. Ţine de trecut. În ceea ce priveşte viitorul — şi mă gîndesc la atâtea utopii, acum pe cale să devină realitate, cu maşini inteligente preluând funcţiile omului, într-o societate suprasaturată tehnic —, credeţi că mai e loc pentru spirit? Dvs., care tocmai V-aţi întors dintr-o ţară ce a păşit deja, în acest sens, în mileniul III…

M. U.: În America obişnuiam să urmăresc interviurile de televiziune şi să citesc din scrierile lui Carl Sagan. Acesta se ocupa cu exact probleme ca acelea pe care le discutăm noi acum. O previziune clară e greu şi riscant de făcut. Totuşi, suprasaturaţia tehnică de care pomeneaţi nu poate să ducă decât la o situaţie în care spiritul să ocupe locul central. Probabil vom scăpa de anumite servituţi, cum ar fi munca fizică, penuria de energie etc., iar comunicaţiile vor deveni instantanee şi la îndemâna tuturor. Probabil că va fi un ev al creativităţii şi al libertăţii (care sunt intim întreţesute). Un ev puternic şi generos, zodia astrală a Vărsătorului. Fie să ne întâlnim şi atunci, iubite prietene.

Chişinău, martie 1991

Etichete: , , ,
Publicat în Eveniment | Un comentariu »

Părintele « familiei europene », la el acasa

sâmbătă, iunie 27th, 2009

Nu e puţin lucru – ca să cităm memorabila formulă a lui Kavafis – să publici o carte de istorie naţională (Reinventer la tradition. Alexandre Stourdza et l’Europe de la Sainte-Alliance) în oraşul-lumină, Paris, şi încă la o casă mare, Honoré Champion Editeur, dar cînd aceasta mai e şi recompensată de Academia franceză cu Premiul Guizot, cel mai important în domeniu, ei bine, chiar că-ţi vine să vorbeşti în stihuri : „Aici unde ai ajuns nu e puţin lucru;/ cît ai făcut e o mare glorie”. Joi, 17 august, autoarea, dna Stella Ghervas (absolventă a Facultăţii de Filosofie şi Ştiinţe Politice a Universităţii din Sankt-Petersburg, doctor în istorie al Universităţii din Bucureşti, doctor în litere – specializarea  „Studii europene” – al Universităţii din Geneva, unde şi predă la ora actuală) ne-a făcut onoarea unei lansări de carte la Chişinău, în Librăria 9 (str. Puşkin, 9), la invitaţia Forum-ului Plural. Memorabilă lansare, dacă nu cumva mai degrabă o dezbatere de idei!

Şi asta deoarece studiul domniei sale – centrat pe personalitatea lui Alexandru Sturdza, autorul sintagmei „familie europeană”, lansată odată cu proiectul Sfintei Alianţe, un fel de UE avant la lettre – nu se limitează doar la o biografie intelectuală a personajului, ci prezintă o amplă istorie a ideilor din acea epocă (prima jumătate a secolului XIX), după cum au ţinut să precizeze vorbitorii Igor Caşu, Andrei Cuşco, Virgil Pîslariuc, ei înşişi istorici cu pondere în peisajul naţional; cum însă notiţele luate de aceştia sper să se transforme în tot atîtea recenzii la carte, nu-i voi cita aici, deşi ar merita-o cu brio. De aceea trec direct la discursul final al autoarei, din care voi spicui cîteva fragmente: „Un aspect extrem de important pentru această regiune a lumii unde ne aflăm este cel al europenităţii noastre, altfel spus al relaţiei noastre cu Europa. Or, această relaţie este în acelaşi timp complicată şi mult mai bogată decît ceea ce ne imaginăm uneori, şi o găsim în centru acţiunii şi operei lui Sturdza”.

Autoarea distinge „trei raporturi particulare pe care Alaxandru Sturdza le-a întreţinut cu Europa – şi în mod surprinzător aceste trei raporturi sunt încă de actualitate (…) aici în Moldova anului 2009”, şi anume „cel faţă de iluminism (les Lumieres), în sensul larg al cuvîntului, cel al societăţii industriale, post-industriale, altfel spus mişcarea de modernizare, care ne vine fără îndoială din Occident”; cel faţă de tradiţie, el fiind adeptul unei „modernizări defensive” (în 1847 deja, Sturdza scria: „Industria, cu inima ei de gheaţă şi cu un cap dur, tot întinde mîna arătînd calea copiilor frivoli ai secolului al XIX-lea; ea tace, pentru că cifrele au luat locul cuvintelor, pentru că omul a devenit pentru ea un consumator şi o grămadă de mărfuri”) şi un artizan al reînnoirii ortodoxiei; în sfîrşit, cel al raportului faţă de Rusia, el trăind cu familia la curtea ţarului Alexandru I, la rîndu-i educat în spiritul iluminismului de un preceptor elveţian („Or, niciodată statul rus nu fusese atît de «european», atît de prezent în Occident, şi nici în Orient, ca în 1815, şi aceasta este o epocă în care Rusia a fost văzută – adevărat, timp de o perioadă scurtă –  ca eliberatoare”). Dezvoltate pe larg, tustrele aspecte au fost întoarse pe toate feţele, chit că e foarte dificil să comprimi un ditamai studiu de peste 600 de pagini în doar jumătate de oră! O adevărată lecţie-model de istorie naţională, y compris europeană.

Reţin pe post de concluzie: „Sturdza a avut deci cel puţin trei relaţii cu europenitatea, cea faţă de un Occident triumfător, dar materialist; cea faţă de tradiţia greco-bizantină, profundă dar neadaptată lumii seculare în care trăia; şi în sfîrşit cea faţă de o Rusie pe care o spera protectoare a populaţiilor creştine şi care în acelaşi timp l-a decepţionat de multe ori. Tot atîtea paradoxuri pe care nu le-am rezolvat nici astăzi!”

Ca din întîmplare, exact în această zi de 17 septembrie ’09 preşedintele Parlamentului şi totodată preşedintele interimar al RM semna decretul prin care ridica obligativitatea vizelor de intrare pe teritoril RM pentru cetăţenii români, care sunt – să nu uităm acest lucru – şi cetăţeni europeni! O întîmplare fericită…

După un scrutin extrem de disputat în Israel şi în toiul unei campanii electorale dezlănţuite de-a binele în Republica Moldova, volumul de eseuri al lui Amos Oz, Cum să lecuieşti un fanatic, Humanitas, 2007, are efectul unui vaccin antirabic. Nu că ar fi o cură de sănătate; mai degrabă,  un istoric al bolii pe care, citindu-l, îţi dai seama că ai fi preferat să nu-l fi văzut. Or, Amos Oz nu te vrăjeşte cu poveşti de adormit copiii, ci se ia la harţă cu lumea care, potrivit expresiei sale, a păşit din secolul XX în secolul XI: „Fanaticului îi pasă foarte mult de tine; fie că stă atîrnat de gîtul tău, pentru că te iubeşte la nebunie, fie îţi sare la beregată, în cazul în care se dovedeşte că nu poţi fi mîntuit”. Crescut el însuşi într-un Ierusalim al „Intifadelor” evreieşti din ’45-’47, dînd cu pietre în patrulele britanice şi învăţînd atîta engleză cît să strige: „British, go home!“, luînd apoi parte la Războiul de Şase Zile, din ’67, luptînd pe frontul sirian în ’73, scriitorul se implică activ în mişcarea Pace Acum în 1978 şi devine „vocea bunului-simţ care se ridică peste confuzia generală” (Nadine Gordimer). Ascultaţi-l: „Palestinienii vor ţara pe care o numesc Palestina. Au motive foarte solide ca să o dorească. Evreii israeliţi vor exact aceeaşi ţară, din exact aceleaşi motive, ceea ce asigură o înţelegere perfectă între cele două părţi şi o imensă tragedie.”

A propos de fanatismul lozincilor: „Cînd tata era copil, în Polonia, străzile din Europa erau pline de grafiti: Evreilor, căraţi-vă în Palestina! Cînd tata a mers din nou în Europa, după cincizeci de ani, zidurile erau acoperite de noi grafiti: Evreilor, căraţi-vă din Palestina!” Sătul de limbajul foilor volante, votez Amos Oz.

Claudiu Komartin a debutat în volum (Păpuşarul şi alte insomnii, Vinea, 2003; Premiul Naţional „Mihai Eminescu” Opera Prima, Premiul „Prometheus” pentru debut) la vârsta la care Rimbaud îşi luase deja, de circa un an, rămas bun de la poezie; mitul poetului tânăr pare să-l urmărească însă pe autorul român (n. 1983), acum la cea de a treia carte, Un anotimp în Berceni, Cartier, 2009, al cărei titlu constituie (şi) un clin d’oeil la adresa ilustrului său predecesor. Precocitatea scrisului său, apreciat până şi de cea mai conservatoare instituţie (Circul domestic, Cartea Românească, 2005, este distins cu Premiul pentru poezie al Academiei Române), se traduce atât prin ritmul susţinut al apariţiilor editoriale (3 în doar 6 ani, plus o reeditare), cât şi prin traiectoria ascendentă a evoluţiei sale, ceea ce-l face pe Cosmin Ciotloş să afirme: „Stilist desăvârşit, Claudiu Komartin devine, pe volum ce trece, un poet tot mai bun”.

Structurat în 3 părţi – Poeme cu tătuca, Black Buterfly, La debarcader –, precedate de un poem-manifest, Ce ascunzi în palmă? (laitmotivul „arată-ne arată-ne arată-ne totul” sună a strigăt de războinic), Un anotimp în Berceni este o carte care pune-n valoare mai cu seamă „stilistul desăvârşit” CK, acesta operând în câteva registre, de la unul deliberat vulgar (aici, în sensul primordial al cuvântului), fără să fie obscen, în primul ciclu, la unul (dublu) rafinat, în Black Buterfly şi La debarcader. Ca şi cum, după ce că şi-a îngroşat vocea în Poeme cu tătuca („La noi, lumea se încaieră pentru orice fleac./ Paţanii înjură şi duşmănesc, omorurile se ţin lanţ,/ însă pe lumea cealaltă, discută încrezători Boris şi Vitea,/ asemenea silnicii sunt mai rare./ Cel mult două pe săptămnă – şi, spunând toate acestea,/ râd şi se bucură şi vorbesc tot mai tare”), ulterior se desfăşoară în adevărate triluri de tenor liric („frumuseţe, tu cântăreai mai puţin/ decât fumul!”). Limbaj visceral, pe de-o parte – scriitură caligrafică, nu şi calofilă, pe de-alta. În primul caz acesta exprimă, în „cuvinte [ce] duhnesc a dializă şi a alcool”, atmosferă stătută, de cazarmă („Aerul e bâhlit de atâta suferinţă/ şi de la bocancii tăi vechi lăsaţi pe pervaz”), a satului (nou) basarabean, de unde şi dedicaţia – o poveste pentru Ruslan (Carţa, adaug între paranteze), nu fără o oarece corespondenţă cu cea din viaţa de-o zi (penultimul ciclu al Ieudul-ui fără ieşire) a lui Ioan Es Pop, chit că la acesta din urmă e vorba de satul (ancestral) maramureşan („de patru generaţii, în dosul casei noastre curge/ un pârâu de sânge întunecat” îşi are, iată, corespondentul moldav în „flegma sa verde, surioară, e râul/ blestemat în care ne înecăm tinereţea”). Fireşte, poemele colcăie de impurităţi (incusiv lingvistice: „înfulecă gâfâind/ şaşlâc, pelimeni şi cârnaţi cu votcă”), semn că am intrat într-un univers infestat de moarte & ură („E 4 dimineaţa şi tătuca nu lasă pe nimeni să doarmă –/ trupul lui e-un sicriu de carne/ în care deja viermii şi-au început lunga lucrare”), descris cu lux de amănunte de-a lungul a 15 texte, dintre care câteva antologice (în primul rând, câtă suferinţă poţi îndura înainte să te decizi?, amintind de Tăticule Sylviei Plath, ale cărei versuri: „gheată neagră/ în care-am trăit ca o labă” rezonează, la CK, cu „Tu eşti bocancii tăi ponosiţi care/ acum nu mai pot face nimănui vreun rău”). Odată proiectat filmul negru-alb al Poeme-lor cu tătuca, cu numeroase scene de fundal, dar şi cu câteva gros-planuri memorabile, îmi stăruie în faţa ochilor această imagine de o cruzime & tandreţe sfâşietoare: „de la Bălţi/ unde fusese omorât în bătaie Vitalie/ drumul e hurducăit/ trebuie să ai grijă, mi-a spus/ ca mortului să nu i se împrăştie de tot măruntaiele/ şi pielea să nu-i zboare pe marginea drumului sau pe câmp/ pielea aceea/ pe care medicii o legaseră-n grabă ca pe o pânză putrezită/ cu vreo câteva sfori tocmai/ bune pentru un balot de carne/ de 88 de kilograme” (subl. mea). La celălalt capăt al registrului stilistic, poemul Laura din ultimul ciclu ridică un gest de maximă candoare la puterea cruzimii absolute: „îmi pierd mâna prin părul tău/ cum se pierde un liliac/ în liniile de înaltă tensiune”. Altmiteri, poezia lui Claudiu Komartin – acest Dorian Gray al generaţiei douămiiste mântuit prin propria creaţie – nu se îmblânzeşte deloc în Black Buterfly şi La debarcader; din contra, se rafinează-n ferocitate: „sunt o lamă de ras ţinută sub limbă”, se prezintă poetul, tăietura versului său fiind acum una mai adâncă/precisă („ai îmbrăţişat trupuri fără cusur/ le-ai crestat pielea crezând că/ aşa vei putea ajunge la suflet”), limbajul etalându-şi „muchiile zimţate”, iar vocea-i devenind de-a dreptul acută („te strig mi-aş băga foarfeca în gât numai să mă auzi”). Într-un cuvânt, autovivisecţie!

Etichete: , , , , , ,
Publicat în Eveniment | Fără comentarii »

„…un cap important, dacă nu al Bunei Speranţe, cel puţin al capului (…) rămas pe umeri”

marți, iunie 23rd, 2009

De parcă nu a fost destul că este un tîrg de criză, Bookfest-ul a avut loc într-o perioadă cînd studenţii tocmai au scăpat de examene şi numai la carte nu le stă gîngul, iar liceenii intră în bac! Ei sunt aşadar primele victime ale crizei, fiindcă au ratat să facă o baie de cultură într-o mare de carte, iar aceleaşi titluri vor trebui să le cumpere din librării, cu 20-30% mai scump. În ce priveşte editura Cartier, nu doar că a rămas pe linia de plutire, dar a şi trecut un cap important, dacă nu al Bunei Speranţe, cel puţin al capului limpede, rămas pe umeri şi pe care nu s-a grăbit să-l piardă! Altfel spus: cititorul nostru ne-a căutat şi ne-a găsit, cu noutăţi în colecţiile de forţă: Cartier-istoric (seriile de autor Michel Pastoureau, Robert Muchembled, Catherine Durandin ş.a.), Biblioteca deschisă (seria Roland Barthes, îmbogîţită cu Jurnal de doliu, lansat recent pe piaţa franceză şi românească), C(art)ier (Pagini bizare de Urmuz cu 15 intervenţii de Dan Perjovschi), Rotonda (volumele lui Dan Coman, Claudiu Komartin şi Radu Vancu) etc. Nu atît reducerile, de 20-30%, l-au atras în mod deosebit, cît posibilitatea de a avea, pe cîteva mese, TOATĂ producţia la zi (scoatem cca 110-130 titluri pe an; or, în librării le găseşti împrăştiate, dacă le mai găseşti), dintr-odată. Paradoxal, vînzările de anul acesta au fost superioare Bookfest-ului din ’08, poate şi pentru că cei veniţi la standul nostru, în marea lor majoritate, ştiau exact pentru ce (titlu, autor, serie etc.) au venit! Bunăoară, ne-au onorat cu prezenţa (şi au cumpărat cărţi, selectate cu grijă) Alteţele lor Regale, Prinţul Radu şi Principesa Margareta, astfel încît din Cartier Latin (cum ni se mai spune) am ajuns, pentru un sfert de oră, Carier Princiar! Cît despre tărgurile româneşti de carte, ele diferă de la ediţie la ediţie, astfel încît tot ce înveţi la Gaudeamus tre’ să pui sub semnul întrebării la Bookfest (fiindcă nu doar iarna, dar nici toamna nu-i ca vara). Cum ar veni: un pas înainte, doi paşi înapoi – Booktango.

Etichete: , ,
Publicat în Eveniment | Fără comentarii »

Însemnări recente »