Dan Coman nu este primul poet tînăr, chit că deja afirmat (Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” Opera Prima; Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România) care şi-a valorificat artistic experienţa paternităţii (optzecistul Mircea Cărtărescu, în câteva poeme din Dragostea, şi douămiistul Dan Sociu, în poeme eXcesive, au făcut-o sporadic înaintea lui), dar deţine întâietatea absolută în scrierea (cu sine însuşi, tătic fericit) a unei cărţi cap-coadă ce ridică la putere procreaţia. Dicţionarul Mara (ghidul tatălui: 0-2 ani), Cartier, 2009, este rodul unei transfigurări atât fiinţiale, cât şi creatoare a celui care, acum 6 ani, debuta sub semnul Strigătului lui Munch („suflu cu putere înspre lumânări şi din gură îmi iese urletul/ câteva picături de sânge adeveresc ceea ce bănuiam încă demult:/ mărimea lui este peste puterea gurii mele”), iar astăzi se vede chemat să-şi reaproprieze limbajul pornind de la o numărătoare pentru copii („Lâu, lăţuşcă, lămulită/ Mala nu ştie să zită”). Altfel spus, cel care afirma, la începuturi, sus şi tare: „iar puterea mea era strigătul meu”, iată-l la cea de a treia carte, dacă nu îngânând câtece de leagăn, cel puţin îngânâdu-şi odrasla: „Mala nu poate să zboale/ pentlu tă ale funduleţ”. Felul în care Dan Coman îşi domesticeşte – în sensul de cămin părintesc – universul, prin rostire („vorbele mele despre toate acestea”; deloc întâmplător, volumul se deschide cu un Prolog şi se încheie cu un Epilog), ţine de schimbarea de atmosferă: aerul tare, de poete maudit („am 27 de ani. sunt la casa mea. boala aeriseşte încăperile” – subl. mea), pe de-o parte, şi, pe de-alta, aerul fericit al unui bun familist („ciudat, câtă linişte încape sub o plapumă de două persoane şi/ mai ales, foarte ciudat, cât aer curat aici,/ la mijlocul nopţii”). În acest sens, poezia sa aduce cu respiraţia, uneori foarte proaspătă („aer proaspăt care îmi dă direct în ochi”), alteori expirată („expir puţin câte puţin, aerul trebuie să-mi ajungă până fac o cafea”), mereu însă egală cu sine („căci odată folosit aerul ei e ca şi/ întărit şi loveşte în afara gurii de parc-ar lovi cu piciorul în pământ”, în Dicţionarul Mara, şi „acolo unde o femeie înaltă loveşte atât de tare aerul cu genunchii/ încât de fiecare dată când trag aer în piept/ parcă aş trage un alt bărbat peste mine”, în Anul cârtiţei galbene). Dar dacă o ai pe Mara, ei bine, se cheamă că ai… inspiraţie („acum gata, se trezeşte fetiţa, aerul din plămâni s-a dus pentru azi./ intrăm în dormitor şi aplecându-ne repede peste pătuţ inspirăm până ce aerul cel nou dă pe/ dinafară cu spume” – subl. mea). Altfel spus, poetul nu pronunţă cuvinte – le însufleţeşte, literalmente („pentru o vorbă ca asta/ trebuie să ne desprindem puţin unul de celălalt/ şi-atunci aerul cald ţâşneşte dintre noi şi ţiuie scurt/ ca o jucărie peste care calci din greşeală”). Nu sunt atât cuvinte de putere, ca altădată, cât vorbe „fără zgomot” – şi asta fiindcă solilocviul de la 26 de ani („numele mi l-am rostit îndeajuns./ acum el e gura mea”) se-ntoarce la 34 în dialog („e o lună frumoasă, eram gata să ne şoptim” – subl. mea). Şi acesta, se-nşelege, cu surdină („linişte în cap, linişte în suflet, linişte în supa de pui”). O poezie a semitonurilor. Citindu-l în paralel – pe primul şi pe ultimul Coman –, mă gândesc că, dacă şi există o continutitate, aceasta se datorează… cafelei, dar şi ea raţionalizată: de unde în volumul de debut poetul se vedea „cu cele şapte guri ale mele sorbind din ligheanul cu cafea”, acum abia de se regăseşte în faţa „unei ceşti de cafea”. Altminteri, schimbarea la faţă a poetului tot dintr-acolo vine, priviţi: „tlinda e la maternitate,/ în faţa mea o mare întindere de cafea/ deasupra căreia/ pluteşte ameninţător laptele” (poemul „frigul”, una dintre piesele grele ale Dicţionarul-ui Mara), chit că era deja anunţată în Anul cârtiţei galbene: „prin pulpele unei femei rotunde trece o vietate plină de lapte”. Se pare că însuşi autorul paşte acea vietate, sau cel puţin o urmăreşte îndeaproape, surprinzând-o ca un demn urmaş al ardeleanului Ioan Alexandru („Beau lapte din şiştar şi mă cuprind fiori”) ce se află, nu înainte însă de a o trece prin filtrul civilizaţiei: „rând pe rând femeile încep să respire şi încep să scâncească/ şi se ridică aşa cum ar ridica o cafea şi ufff au ioi/ cu amândouă mâinile îşi saltă burţile/ şi laptele le sună în sâni ca un adevărat expresor”. Magistrală revanşă a primordialului, această „laudă a alăptatului natural” (nu fără bemolul unor substitute: „iat-o ieşind şi pe ea cu sticluţa de milumil în braţe”)! Astfel încât, conceput ca un ghid al tatălui, Dicţionarul Mara se întoarce iată într-un adevărat imn al maternităţii.
Arhiva pentru: iunie, 2009
Măcel în… literatura basarabeana
După ce s-a afirmat rînd pe rînd ca poet, autor de manifeste, dramaturg,
animator cultural, dar şi… personaj literar, omul-orchestră Dumitru Crudu
debutează la 40 de ani ca romancier, cu Măcel în Georgia, Polirom, 2008, în
aceeaşi colecţie „Ego. Proză” care i-a găzduit pe Alexandru Vakulovski, Ştefan
Baştovoi şi Iulian Ciocan. Deloc întîmplătoare, această alăturare de nume – cei
4 basarabeni aparţin aceleiaşi generaţii, şi-au făcut studiile (şi) în România,
au cam aceeaşi experienţă de viaţă pe care nu ezită s-o pună în pagină, într-un
limbaj cînd ingenuu (Baştovoi), cînd deliberat vulgar (Vakulovski), cînd frust
(Ciocan).
Mai stăpîn pe mijloace decît congenerii săi, Crudu orchestrează un roman în
care-şi dau întîlnire mai multe stiluri, de la realismul socialist la delirul
oniric, fiecare personaj (majoritatea recognoscibile, Poţu, Menik şi alţii
făcînd trimitere… ştiţi voi la cine!) cîntînd atît partida solo, cît şi în
cor. Altminteri, Doris Mironescu observă pe bună dreptate că „sînt foarte mulţi
scriitori în roman (…), iar aceştia au, fiecare, tendinţa de a modela
realitatea pe care o trăiesc, de a o schimba”. Primul dintre aceştia e chiar
Angelo, tînărul poet îndrăgostit de Georgiana, şi totodată singurul care nu a
avut-o pe durata celor 340 de pagini mustind de erotism, în care musai să-l
recunoaştem pe însuşi autorul: „Scriam într-o veselie, deşi peste mine turna cu
găleata. Scriam cu încăpăţînare, cu teamă, cu bucurie, sperînd să găsesc ceea
ce era autentit în mine însumi şi să descopăr, de fapt, cine sînt eu cu
adevărat şi ce caut în acest oraş de la marginea lumii, pe această bancă, în
această viaţă, la poalele Caucazului înzăpezit (…) Scriam fiind ferm convins
că, atunci cînd voi pune ultimul punct, o voi găsi pe Georgiana”.
Punct ochit, punct lovit – cum ar fi, o lovitură de graţie!
Părintele « familiei europene », la el acasa
Nu e puţin lucru – ca să cităm memorabila formulă a lui Kavafis – să publici o carte de istorie naţională (Reinventer la tradition. Alexandre Stourdza et l’Europe de la Sainte-Alliance) în oraşul-lumină, Paris, şi încă la o casă mare, Honoré Champion Editeur, dar cînd aceasta mai e şi recompensată de Academia franceză cu Premiul Guizot, cel mai important în domeniu, ei bine, chiar că-ţi vine să vorbeşti în stihuri : „Aici unde ai ajuns nu e puţin lucru;/ cît ai făcut e o mare glorie”. Joi, 17 august, autoarea, dna Stella Ghervas (absolventă a Facultăţii de Filosofie şi Ştiinţe Politice a Universităţii din Sankt-Petersburg, doctor în istorie al Universităţii din Bucureşti, doctor în litere – specializarea „Studii europene” – al Universităţii din Geneva, unde şi predă la ora actuală) ne-a făcut onoarea unei lansări de carte la Chişinău, în Librăria 9 (str. Puşkin, 9), la invitaţia Forum-ului Plural. Memorabilă lansare, dacă nu cumva mai degrabă o dezbatere de idei!
Şi asta deoarece studiul domniei sale – centrat pe personalitatea lui Alexandru Sturdza, autorul sintagmei „familie europeană”, lansată odată cu proiectul Sfintei Alianţe, un fel de UE avant la lettre – nu se limitează doar la o biografie intelectuală a personajului, ci prezintă o amplă istorie a ideilor din acea epocă (prima jumătate a secolului XIX), după cum au ţinut să precizeze vorbitorii Igor Caşu, Andrei Cuşco, Virgil Pîslariuc, ei înşişi istorici cu pondere în peisajul naţional; cum însă notiţele luate de aceştia sper să se transforme în tot atîtea recenzii la carte, nu-i voi cita aici, deşi ar merita-o cu brio. De aceea trec direct la discursul final al autoarei, din care voi spicui cîteva fragmente: „Un aspect extrem de important pentru această regiune a lumii unde ne aflăm este cel al europenităţii noastre, altfel spus al relaţiei noastre cu Europa. Or, această relaţie este în acelaşi timp complicată şi mult mai bogată decît ceea ce ne imaginăm uneori, şi o găsim în centru acţiunii şi operei lui Sturdza”.
Autoarea distinge „trei raporturi particulare pe care Alaxandru Sturdza le-a întreţinut cu Europa – şi în mod surprinzător aceste trei raporturi sunt încă de actualitate (…) aici în Moldova anului 2009”, şi anume „cel faţă de iluminism (les Lumieres), în sensul larg al cuvîntului, cel al societăţii industriale, post-industriale, altfel spus mişcarea de modernizare, care ne vine fără îndoială din Occident”; cel faţă de tradiţie, el fiind adeptul unei „modernizări defensive” (în 1847 deja, Sturdza scria: „Industria, cu inima ei de gheaţă şi cu un cap dur, tot întinde mîna arătînd calea copiilor frivoli ai secolului al XIX-lea; ea tace, pentru că cifrele au luat locul cuvintelor, pentru că omul a devenit pentru ea un consumator şi o grămadă de mărfuri”) şi un artizan al reînnoirii ortodoxiei; în sfîrşit, cel al raportului faţă de Rusia, el trăind cu familia la curtea ţarului Alexandru I, la rîndu-i educat în spiritul iluminismului de un preceptor elveţian („Or, niciodată statul rus nu fusese atît de «european», atît de prezent în Occident, şi nici în Orient, ca în 1815, şi aceasta este o epocă în care Rusia a fost văzută – adevărat, timp de o perioadă scurtă – ca eliberatoare”). Dezvoltate pe larg, tustrele aspecte au fost întoarse pe toate feţele, chit că e foarte dificil să comprimi un ditamai studiu de peste 600 de pagini în doar jumătate de oră! O adevărată lecţie-model de istorie naţională, y compris europeană.
Reţin pe post de concluzie: „Sturdza a avut deci cel puţin trei relaţii cu europenitatea, cea faţă de un Occident triumfător, dar materialist; cea faţă de tradiţia greco-bizantină, profundă dar neadaptată lumii seculare în care trăia; şi în sfîrşit cea faţă de o Rusie pe care o spera protectoare a populaţiilor creştine şi care în acelaşi timp l-a decepţionat de multe ori. Tot atîtea paradoxuri pe care nu le-am rezolvat nici astăzi!”
Ca din întîmplare, exact în această zi de 17 septembrie ’09 preşedintele Parlamentului şi totodată preşedintele interimar al RM semna decretul prin care ridica obligativitatea vizelor de intrare pe teritoril RM pentru cetăţenii români, care sunt – să nu uităm acest lucru – şi cetăţeni europeni! O întîmplare fericită…
După un scrutin extrem de disputat în Israel şi în toiul unei campanii electorale dezlănţuite de-a binele în Republica Moldova, volumul de eseuri al lui Amos Oz, Cum să lecuieşti un fanatic, Humanitas, 2007, are efectul unui vaccin antirabic. Nu că ar fi o cură de sănătate; mai degrabă, un istoric al bolii pe care, citindu-l, îţi dai seama că ai fi preferat să nu-l fi văzut. Or, Amos Oz nu te vrăjeşte cu poveşti de adormit copiii, ci se ia la harţă cu lumea care, potrivit expresiei sale, a păşit din secolul XX în secolul XI: „Fanaticului îi pasă foarte mult de tine; fie că stă atîrnat de gîtul tău, pentru că te iubeşte la nebunie, fie îţi sare la beregată, în cazul în care se dovedeşte că nu poţi fi mîntuit”. Crescut el însuşi într-un Ierusalim al „Intifadelor” evreieşti din ’45-’47, dînd cu pietre în patrulele britanice şi învăţînd atîta engleză cît să strige: „British, go home!“, luînd apoi parte la Războiul de Şase Zile, din ’67, luptînd pe frontul sirian în ’73, scriitorul se implică activ în mişcarea Pace Acum în 1978 şi devine „vocea bunului-simţ care se ridică peste confuzia generală” (Nadine Gordimer). Ascultaţi-l: „Palestinienii vor ţara pe care o numesc Palestina. Au motive foarte solide ca să o dorească. Evreii israeliţi vor exact aceeaşi ţară, din exact aceleaşi motive, ceea ce asigură o înţelegere perfectă între cele două părţi şi o imensă tragedie.”
A propos de fanatismul lozincilor: „Cînd tata era copil, în Polonia, străzile din Europa erau pline de grafiti: Evreilor, căraţi-vă în Palestina! Cînd tata a mers din nou în Europa, după cincizeci de ani, zidurile erau acoperite de noi grafiti: Evreilor, căraţi-vă din Palestina!” Sătul de limbajul foilor volante, votez Amos Oz.
Claudiu Komartin a debutat în volum (Păpuşarul şi alte insomnii, Vinea, 2003; Premiul Naţional „Mihai Eminescu” Opera Prima, Premiul „Prometheus” pentru debut) la vârsta la care Rimbaud îşi luase deja, de circa un an, rămas bun de la poezie; mitul poetului tânăr pare să-l urmărească însă pe autorul român (n. 1983), acum la cea de a treia carte, Un anotimp în Berceni, Cartier, 2009, al cărei titlu constituie (şi) un clin d’oeil la adresa ilustrului său predecesor. Precocitatea scrisului său, apreciat până şi de cea mai conservatoare instituţie (Circul domestic, Cartea Românească, 2005, este distins cu Premiul pentru poezie al Academiei Române), se traduce atât prin ritmul susţinut al apariţiilor editoriale (3 în doar 6 ani, plus o reeditare), cât şi prin traiectoria ascendentă a evoluţiei sale, ceea ce-l face pe Cosmin Ciotloş să afirme: „Stilist desăvârşit, Claudiu Komartin devine, pe volum ce trece, un poet tot mai bun”.
Structurat în 3 părţi – Poeme cu tătuca, Black Buterfly, La debarcader –, precedate de un poem-manifest, Ce ascunzi în palmă? (laitmotivul „arată-ne arată-ne arată-ne totul” sună a strigăt de războinic), Un anotimp în Berceni este o carte care pune-n valoare mai cu seamă „stilistul desăvârşit” CK, acesta operând în câteva registre, de la unul deliberat vulgar (aici, în sensul primordial al cuvântului), fără să fie obscen, în primul ciclu, la unul (dublu) rafinat, în Black Buterfly şi La debarcader. Ca şi cum, după ce că şi-a îngroşat vocea în Poeme cu tătuca („La noi, lumea se încaieră pentru orice fleac./ Paţanii înjură şi duşmănesc, omorurile se ţin lanţ,/ însă pe lumea cealaltă, discută încrezători Boris şi Vitea,/ asemenea silnicii sunt mai rare./ Cel mult două pe săptămnă – şi, spunând toate acestea,/ râd şi se bucură şi vorbesc tot mai tare”), ulterior se desfăşoară în adevărate triluri de tenor liric („frumuseţe, tu cântăreai mai puţin/ decât fumul!”). Limbaj visceral, pe de-o parte – scriitură caligrafică, nu şi calofilă, pe de-alta. În primul caz acesta exprimă, în „cuvinte [ce] duhnesc a dializă şi a alcool”, atmosferă stătută, de cazarmă („Aerul e bâhlit de atâta suferinţă/ şi de la bocancii tăi vechi lăsaţi pe pervaz”), a satului (nou) basarabean, de unde şi dedicaţia – o poveste pentru Ruslan (Carţa, adaug între paranteze), nu fără o oarece corespondenţă cu cea din viaţa de-o zi (penultimul ciclu al Ieudul-ui fără ieşire) a lui Ioan Es Pop, chit că la acesta din urmă e vorba de satul (ancestral) maramureşan („de patru generaţii, în dosul casei noastre curge/ un pârâu de sânge întunecat” îşi are, iată, corespondentul moldav în „flegma sa verde, surioară, e râul/ blestemat în care ne înecăm tinereţea”). Fireşte, poemele colcăie de impurităţi (incusiv lingvistice: „înfulecă gâfâind/ şaşlâc, pelimeni şi cârnaţi cu votcă”), semn că am intrat într-un univers infestat de moarte & ură („E 4 dimineaţa şi tătuca nu lasă pe nimeni să doarmă –/ trupul lui e-un sicriu de carne/ în care deja viermii şi-au început lunga lucrare”), descris cu lux de amănunte de-a lungul a 15 texte, dintre care câteva antologice (în primul rând, câtă suferinţă poţi îndura înainte să te decizi?, amintind de Tăticule Sylviei Plath, ale cărei versuri: „gheată neagră/ în care-am trăit ca o labă” rezonează, la CK, cu „Tu eşti bocancii tăi ponosiţi care/ acum nu mai pot face nimănui vreun rău”). Odată proiectat filmul negru-alb al Poeme-lor cu tătuca, cu numeroase scene de fundal, dar şi cu câteva gros-planuri memorabile, îmi stăruie în faţa ochilor această imagine de o cruzime & tandreţe sfâşietoare: „de la Bălţi/ unde fusese omorât în bătaie Vitalie/ drumul e hurducăit/ trebuie să ai grijă, mi-a spus/ ca mortului să nu i se împrăştie de tot măruntaiele/ şi pielea să nu-i zboare pe marginea drumului sau pe câmp/ pielea aceea/ pe care medicii o legaseră-n grabă ca pe o pânză putrezită/ cu vreo câteva sfori tocmai/ bune pentru un balot de carne/ de 88 de kilograme” (subl. mea). La celălalt capăt al registrului stilistic, poemul Laura din ultimul ciclu ridică un gest de maximă candoare la puterea cruzimii absolute: „îmi pierd mâna prin părul tău/ cum se pierde un liliac/ în liniile de înaltă tensiune”. Altmiteri, poezia lui Claudiu Komartin – acest Dorian Gray al generaţiei douămiiste mântuit prin propria creaţie – nu se îmblânzeşte deloc în Black Buterfly şi La debarcader; din contra, se rafinează-n ferocitate: „sunt o lamă de ras ţinută sub limbă”, se prezintă poetul, tăietura versului său fiind acum una mai adâncă/precisă („ai îmbrăţişat trupuri fără cusur/ le-ai crestat pielea crezând că/ aşa vei putea ajunge la suflet”), limbajul etalându-şi „muchiile zimţate”, iar vocea-i devenind de-a dreptul acută („te strig mi-aş băga foarfeca în gât numai să mă auzi”). Într-un cuvânt, autovivisecţie!
„…un cap important, dacă nu al Bunei Speranţe, cel puţin al capului (…) rămas pe umeri”
De parcă nu a fost destul că este un tîrg de criză, Bookfest-ul a avut loc într-o perioadă cînd studenţii tocmai au scăpat de examene şi numai la carte nu le stă gîngul, iar liceenii intră în bac! Ei sunt aşadar primele victime ale crizei, fiindcă au ratat să facă o baie de cultură într-o mare de carte, iar aceleaşi titluri vor trebui să le cumpere din librării, cu 20-30% mai scump. În ce priveşte editura Cartier, nu doar că a rămas pe linia de plutire, dar a şi trecut un cap important, dacă nu al Bunei Speranţe, cel puţin al capului limpede, rămas pe umeri şi pe care nu s-a grăbit să-l piardă! Altfel spus: cititorul nostru ne-a căutat şi ne-a găsit, cu noutăţi în colecţiile de forţă: Cartier-istoric (seriile de autor Michel Pastoureau, Robert Muchembled, Catherine Durandin ş.a.), Biblioteca deschisă (seria Roland Barthes, îmbogîţită cu Jurnal de doliu, lansat recent pe piaţa franceză şi românească), C(art)ier (Pagini bizare de Urmuz cu 15 intervenţii de Dan Perjovschi), Rotonda (volumele lui Dan Coman, Claudiu Komartin şi Radu Vancu) etc. Nu atît reducerile, de 20-30%, l-au atras în mod deosebit, cît posibilitatea de a avea, pe cîteva mese, TOATĂ producţia la zi (scoatem cca 110-130 titluri pe an; or, în librării le găseşti împrăştiate, dacă le mai găseşti), dintr-odată. Paradoxal, vînzările de anul acesta au fost superioare Bookfest-ului din ’08, poate şi pentru că cei veniţi la standul nostru, în marea lor majoritate, ştiau exact pentru ce (titlu, autor, serie etc.) au venit! Bunăoară, ne-au onorat cu prezenţa (şi au cumpărat cărţi, selectate cu grijă) Alteţele lor Regale, Prinţul Radu şi Principesa Margareta, astfel încît din Cartier Latin (cum ni se mai spune) am ajuns, pentru un sfert de oră, Carier Princiar! Cît despre tărgurile româneşti de carte, ele diferă de la ediţie la ediţie, astfel încît tot ce înveţi la Gaudeamus tre’ să pui sub semnul întrebării la Bookfest (fiindcă nu doar iarna, dar nici toamna nu-i ca vara). Cum ar veni: un pas înainte, doi paşi înapoi – Booktango.
Acelasi Eminescu, altfel
„În domeniul Junimii şi al junimismului se pare că nimic nu este spus la modul definitiv”, afirmă cercetătorul Liviu Papuc în Argument-ul impunătorului său volum Societari junimişti în documente, Convorbiri Literare, 2008, şi asta fiindcă „răsar, de prin arhive particulare sau publice, tot soiul de mărturii care să întregească un contur deja stabilit al celebrei societăţi culturale ieşene”. Cine ca cine, dar arhivarul Bibliotecii Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi ştie să dea greutate afirmaţiilor sale: „O a treia „evaghelie” (după bine cunoscutele mărturii semnate de Gheorghe Panu, Amintiri de la „Junimea” din Iaşi, 1908, şi Iacob Negruzzi, Amintiri din „Junimea”, 1923) a văzut lumina tiparului la Editura Limes [în 2005]: Teohari Antonescu, Jurnal (1893-1908), ediţie îngrijită, studiu introductiv şi note de Lucian Nastasă”, din care va şi cita cîteva fragmente inedite avîndu-l în prim-plan pe poetul nostru naţional („Cînd s-a văzut Eminescu în Veneţia, pe lac în gondolă (…) şi cînd a văzut clătinîndu-se barca şi apa neagră a canalului şi zidurile înalte ale caselor (…), a pus braţul pe gîtul lui Chibici: nu mă omorîţi, iertaţi-mă.”). Totuşi, grosul plutonului îl constituie fie junimiştii consacraţi (Titu Maiorescu, Alexandru Vlahuţă, Vasile Pogor-fiul, fără a-l uita pe controversatul Dimitrie Petrino), fie noii veniţi (de ex., Dumitru Boghean), şi într-un caz şi-n altul reproducîndu-se, în facsimil, documente inedite. Or, anume acesta din urmă aduce noi dezvăluiri despre aflarea lui Eminescu la Dobling, unde s-a „întreţinut cu dînsul o jumătate de oră fără a fi putut descoperi în vorba lui nici o urmă cît de palidă de demenţă”. De reţinut: „Nu-i melancolic, dar psihic deprimat. Grija lui este sărăcia. Nu ştie cine l-a trimis şi în ce condiţii se află în ospiciu şi mai ales cine are să-l scoată”, chit că mai jos citim: „Dl Maiorescu se pare că e conducătorul principal al soartei lui Eminescu acum”.
Un volum cu adevărat pilduitor, instructiv, memorabil.
Comentarii recente