Arhiva pentru: iulie, 2009

„Aux urnes, citoyens!”

joi, iulie 30th, 2009

Poemul Lupta voluntară a pompierilor cu incendiul, de Ioan FLORA, face parte din panoplia mea de combatant pentru libertatea cuvîntului. L-am citit în premieră în îndepărtatul an 1990, fără să-mi cred ochilor că a fost cu putinţă să fie scris în 1985; puţin după, l-am cunoscut şi pe autor – poetul român născut în 1950 la Satu Nou din Banatul Sîrbresc cu care, la scurt timp, ne-am luat fraţi de cruce şi, de faţă cu toată lumea venită la Festivalul „Lucian Blaga” de la Cluj – Alba-Iulia, în loc să schimbăm, cum se face-n asemenea cazuri, cămăşile, noi ne-am schimbat paşapoartele: iugoslav pe sovietic – la ora aceea şi unul şi altul al unei ţări ce nu există. Din februarie 2005, fratele meu Ioan Flora e sub cruce, dar poemul său continuă să mă mobilizeze.

Lupta voluntară a pompierilor cu incendiul

La Fabrica de confecţii Stalin,

din strada Stalin, din oraşul Stalin,

izbucnise în luna Stalin a anului Stalin

Marele Incendiu Stalin.

Pompierii de la Asociaţia pompierilor voluntari Stalin

sosiseră cît ai bate din palme

cu roşiile lor vehicule Stalin,

cu nemărginitele, cu feericele, cu voluntarele lor

furtunuri şi căşti Stalin

şi reuşiseră să stingă în timp record

Marele Incendiu Stalin.

Elevii de la şcoala generală Stalin,

din cartierul, din Piaţa Stalin,

înmînaseră mai apoi, îngenunchind pînă la pămînt,

vajnicilor pompieri mari buchete de trandafiri

şi garoafe.

Era o atmosferă de reală însufleţire Stalin

şi-n ochii trecătorilor apăruseră scînteind

uşoare şuviţe de lacrimi.

1985

Scurt ca o lamă de pumnal, al cărui tăiş dublu spintecă realitatea pînă la os, poemul „traduce” pre limbă olimpienilor ceea ce omul nostru a ştiut dintotdeauna: cui pe cui scoate! E firesc aşadar că anume „Pompierii de la Asociaţia pompierilor voluntari Stalin” sînt chemaţi să stingă „Marele Incendiu Stalin” – se-nţelege, cu instrumentele din dotare („cu roşiile lor vehicule Stalin,/ cu nemărginitele, cu feericele, cu voluntarele lor/ furtunuri şi căşti Stalin”). Dar intuiţia poetului merge mult mai departe decît a îndrăznit să se aventureze dictonul popular – odată cuil scos, se instaurează… „o atmosferă de reală însufleţire Stalin”! Şi atunci chiar că-ţi vine să te întrebi dacă merita stins „Marele Incendiu Stalin” doar ca să se primenească atmosfera într-una de „reală însufleţire Stalin”…

La noi, se ştie, practica bate gramatica – cei care au pus foc Parlamentului şi Preşedinţiei pe 7 Stalin a celui de al optulea an de guvernare Stalin au sărit primii să repare „batimentele” (nu înainte de a arunca în flăcări Declaraţia de Independenţă, la care – zice-se – ţin atîta apărătorii Patriei!), înălţînd schele Stalin Junior, fără să ceară musai o aprobare a consiliului municipal din oraşul anti-Stalin. Cît despre „elevii (& studenţii) de la şcoala generală Stalin”, aceştia au fost pur şi simplu ucişi în bătăi, iar pe mormintele lor nu „vajnicii pompieri” au depus „mari buchete de trandafiri şi garoafe”. În aceste condiţii, „atmosfera de reală însufleţire Stalin” s-a dovedit a fi irespirabilă, şi va rămîne astfel dacă nu schimbăm echipa de pompieri Stalin, de la cascheta de miliţian Stalin a celor trei capi ai relelor (Voronin, Papuc, Ţurcan) la bastoanele de cauciuc ale „voluntarilor” Stalin.

Şi din nou mizică: „Aux armes et caetera!”

Să ne apărăm copiii de… Patrie!

duminică, iulie 26th, 2009

« Nimeni nu e patria. Nici măcar călăreţul semeţ » (de pe celălat mal al Nistrului, pe nume Aleksandr Vasilievici Suvorov, din faţa Sovietului Suprem din Tiraspol – îmi vine să adaug, deoarece Republica Moldova „se trage”, de jure, de la RASSM).

În lipsa unei feţe charismatice şi uşor de identificat din sînul partidului de guvernămînt (că doar n-ai s-o scoţi în prim-plan pe „mama răniţilor”, premierul Zinaida Greceanîi – degrabă vărsătoare de sînge nevinovat!!!), pe afişele electorale ale PCRM apare o tînără mamă cu un sugaci în braţe care ţi se uită în ochi, cutezător. Îmbrăcată în alb imaculat, pe fundal roşu, tînăra este o replică peste timp a vestitului placat Родина-мать зовет!, adevărat – într-o versiune light, chit că mesajul rămîne totuşi unul eminamente belicos („Să ne apărăm Patria!”; în replică, AMN a scos în faţă o fetiţă drăguţă de vreo 12 ani care cheamă „Să ne apărpăm patria de comunişti” – înţeleg că, vorba vine, „cui pe cui scoate”, totuşi nu e teaba copiilor să lupte pe baricade, suficient că în numele lor adulţii comit tot felul de atrocităţi). Nu ştiu dacă fata în roşu o face din convingeri (apropo, în România ceauşistă exista o revistă, Convingeri comuniste, pe care toată lumea o numea simplu, în spiritul abrevierilor atît de dragi nouă: Coco!) sau din interes, cert este că pruncul chiar că nu are cum să-şi dea acordul pentru tirajarea imaginii sale.

Practica expunerii unor copii nevinovaţi mi-a amintit de una similară, doar că din lumea cerşetorilor, şi anume de aşa-zisele „madone”. (Pentru neştiutori: sindicatul cerşetorilor împarte rolurile & locurile în funcţie de categoriile de actanţi – schilodul, bolnavul, veteranul/bătrînica etc., etc. -, în fruntea ierarhiei aflîndu-se „madona”; acolo unde „lucrează” femeia cu pruncul, schilodul, bolnavul, nici măcar veteranul nu au ce căuta!) Or, de cele mai multe ori „madonele” poartă în braţe prunci luaţi cu împrumut de la mame şi mai amărîte ca ele (la cîte adolescente nasc anual, numai de prunci de închiriat cu ziua nu ducem lipsă!), şi asta pentru „lucru”.

Ca să zic aşa, pruncul este instrumentul lor de muncă, de care trebuie să aibă grijă (nu-i vor da sîn, ci-l vor adormi din timp, cu cine ştie ce barbiturice, dacă nu chiar cu pîine muiată în vin), iar la sfîrşitul zilei să i-l întoarcă mamei biologice. Se întîmplă ca pruncul să nu ajungă pînă seara, şi atunci „madona” este aspru pedepsită (pe lîngă amenda grea, care-o înrobeşte definitiv sindicatului ce-şi ia partea leului, va fi „degradată” la „schiloadă” sau „bolnavă” –  şi încă să-şi facă cruce dacă scapă nemutilată!).

În afişul electoral al PCRM „madona” cerşeşte pe faţă voturile alegătorilor, expunînd – nu am nicio îndoială în acest sens! – un copil străin, fiindcă este greu de crezut că o mamă sănătoasă la minte şi cu frică de Dumnezeu şi-ar putea „folosi” (de fapt s-ar cere un cuvînt mai dur, denunţînd o formă voalată de pedofilie politică) propria progenitură în asemenea scopuri. Admit că tînăra votează „stabilitatea” (clanului Voronin – citeşte între paranteze), dar felul în care ne cheamă să-i urmăm exemplul – cu pruncul pe umăr ca o armă de luptă!!! – sfidează bunul simţ şi normele etice. Se vede că partidul de guvernămînt chiar că a ajuns la fundul sacului, de vreme ce nu-i mai mobilizează nici măcar pe „veterani” – altădată imbatabili -, acum dîndu-se la tinere mame, reale sau fictive. Şi Hitler, la ultima sa ieşire din buncăr, arunca în luptă copii, în faţa camerelor de luat vederi. Voronin de ce nu are curajul să-şi asume pe faţă gestul? de ce se ascunde în spatele unor „madone”?!

Şi încă, pe cînd aruncaţi în luptă gravidele, tovarăşe general al armatei-moarte?!

Scrisul cu două tăişuri

miercuri, iulie 22nd, 2009

“Între o idee şi o sabie e aceeaşi distanţă ca între o fecioară care crede că-şi îndrăgeşte starea şi o femeie împlinită care-o îndrăgeşte pe-a ei.”

Cine-i în stare să dea o asemenea frază, cu certitudine nu doar citeşte, ci şi… scrie în inima femeilor. Se numeşte Pierre Drieu la Rochelle, este unul dintre numele de referinţă ale literaturii franceze din secolul XX şi a fost, sub Ocupaţie, vârful de lance al intelectualilor colaboraţionişti – ruşine pe care o spală cu sânge, în martie ’45.

De-o frumuseţe exotică ce descinde parcă direct din O mie şi una de nopţi, Belukia, Cartier, 2007, este romanul în care Drieu la Rochelle intră literalmente sub pielea personajului feminin, soţia iubită a prinţului Mansur, dar şi cea dintâi mondenă a Bagdadului. Încă din primele rânduri, aceasta tocmai îşi părăseşte într-ascuns haremul, pentru a ajunge în braţele lui Hassib, a cărui gură – observă Belukia – “era marcată de un gust aparte pentru iubirea femeilor”. Urmează… Să nu ne grăbim totuşi. Cum nu se pripeşte nici autorul să-şi arunce eroii în… luptă: “Complici, renunţau în seara aceea la plăceri pentru ca, în seara următoare, să le regăsească la fel de tinere ca odinioară. Cultivau uneori asemenea ascetisme care le înteţeau pofta neostoită şi grea care i-ar fi putut zdrobi pe unul de celălalt.” Abia de-aici încolo se umblă la nuanţe: “Ea îşi dădu atunci seama că plăcerea culeasă de peste tot în acelaşi timp are un tăiş care răneşte şi ucide iubirea.” O adevărată negare-a negaţiei: “Cuprinsă de cutremurătoare păreri de rău, descoperi că voluptatea pe care iubirea acestui bărbat i-o dezvăluia (…) depăşea toate plăcerile.” Peste nici 120 de pagini, ea îi întinde pumnalul, iar naratorul va relata sec: “Priviră cele două tăişuri (…) Imensa neputinţă a iubirii făcuse să se ivească moartea în adâncul ochilor lor.”

Toate acestea pe când, în Bagdad, se mai murea din dragoste…

“ Ultima poveste de dragoste a unei lumi”

marți, iulie 21st, 2009

Dacă-i adevărat că orice comparaţie şchioapătă, atunci alăturarea numelui lui Romain Gary de cel al lui Hemingway, departe de a-l eclipsa pe romancierul francez, nu face decît să le potenţeze reciproc. Rareori doi mari scriitori contemporani au avut atît de multe în comun, rămînînd totuşi profund originali: şi unul şi altul a fost marcat de experienţa războiului, americanul pe fronturile Primului Război Mondial, francezul în rîndurile mişcării de Rezistenţă; în timp ce Hemingway nu se duce să-şi ia Premiul Nobel, Gary îl trimite pe unchiul său, sub o identitate falsă, să-”şi” ridice Premiul Goncourt pentru romanul Să ai viaţa înainte, semnat cu pseudonimul Emile Ajar; în sfîrşit, ambii îşi pun capăt zilelor, după o cursă epuizantă în care s-au întrecut pe ei înşişi…

Himere, Cartier, 2007, constituie testamentul literar şi uman al lui Romain Gary. Pînză epică de dimensiuni tolstoiene, înglobînd toate temele şi obsesiile scriitorului, de la trecutul său de combatant la fascinaţia morţii, romanul debutează sub semnul lui Eros, mai întîi ca… avertisment: “…am deschis ochii şi am văzut în faţa mea o fetiţă foarte blondă sub o pălărie mare de paie (…) în clipa aceea de emoţie, căreia nu-i înţelegeam pe atunci nici motivul nici natura, am fost, într-un fel, prevenit”; apoi, pe măsura apropierii războiului, ca un disperat carpe diem: “- Grăbiţi-vă. S-ar putea să trăiţi ultima poveste de dragoste a unei lumi”; pentru a deveni, în ultimă instanţă, o convingere intimă: “Nu ştiu cu adevărat de unde prinsesem ideea că dragostea putea fi toată opera şi tot sensul existenţei”. Toate atrocităţile ocupanţilor nu se compară, prin intensitatea descrierii, cu scena raderii în cap, de către ai săi – pentru… colaboraţionism! -, a miresei eroului Rezistenţei, după care chit că-ţi vine să exclami: “Acum chiar că au cîştigat naziştii răboiul”. Şi asta fiindcă “n-o să discută (…) dacă e vorba de ei, eu, ai noştri, ceilalţi (…) Întotdeauna e vorba de noi“.

„Sea, sex and sun”

duminică, iulie 19th, 2009

„În vara aceea, aveam şaptesprezece ani şi eram complet fericită”, iată un început de roman care nu promite mare lucru, de n-ar purta încă din titlu, Bonjour, tristeţe, Pro, 2007, însemnele unei drame ce se anunţă printre rînduri, şi o semnătură ce va ajunge, peste ani, un adevărat brand – Françoise Sagan. Publicat la doar 19 ani, romanul consacră nu doar un nume, ci şi o sensibilitate aparte, pe linia unei Marguerite Duras, exprimată printr-o tăietură a frazei de o precizie chirurgicală; nici mai mult, nici mai puţin – o adevărată chirurgie estetică: „Redesenată de ostenelile amorului, faţa frumoasei Anne părea mai accesibilă, mai tandră decît o văzusem vreodată”. Intriga, aproape banală – un „bărbat tînăr (…) care place femeilor”, alias tatăl fetei de 17 ani; Elsa, amanta lui; în sfîrşit, Anne care „îl voia pe tatăl meu, îl avea, şi avea să facă treptat din noi soţul şi fiica lui Anne Larsen” – este trăită de protagonista naraţiunii cu o intensitate superioară propriei poveşti de dragoste, chit că şi aceasta se lasă cu urmări: „Mă temeam că s-ar fi putut citi pe faţa mea semnătura plăcerii, după cearcănele de la ochi, după proeminenţele buzelor şi după tremurături”. (Între paranteze fie spus, scena dezvirginării este demnă de pana autorului lui Romeo şi Julieta: „Apoi a urmat hora iubirii: teama pe care o insufla mîinii dorinţa, tandreţea şi furia, şi acea suferinţă brutală care urma, şi plăcerea triumfătoare”.)

Sfîrşitul – abrupt: „Anne ne făcuse un cadou splendid, acela de a crede într-un accident (…) un cadou pe care vom fi destul de slabi ca să-l acceptăm” – scoate povestea din registrul jurnalului de fată de pension, pentru a o reda marii literaturi. Bonjour, Françoise Sagan!

Şi din nou muzică: „Sous le soleil exactement” (Serge Gainsbourg), „Un peu de soleil dans l’eau froide” (Sagan).

Un Faust român în viaţă

vineri, iulie 17th, 2009

Mircea Ivănescu este un Faust pe invers care n-a părăsit-o niciodată pe Margareta, ci a luat-o de nevastă, trăind cu ea până la adânci bătrâneţi şi amânând – pe cât va fi fost omeneşte cu putinţă – să „oprească clipa”, chit că fiecare poem al său „fixează” a jamais un instantaneu ce-i dezvăluie starea de om fericit până şi în tristeţe, una mai degrabă luminoasă. Nimeni, de la Eminescu încoace, n-a prins cu atâta precizie, într-un singur clişeu, vremea ca durată şi „clipa cea repede”; or, filmul poemelor sale, fără început şi sfârşit, se desfăşoară într-o atemporalitate marcată de vremelnicie, într-un (stop-)cadru ce aduce mai degrabă a chenar de „manuscript inluminat”. Ca şi cum ar rescrie, într-o oglindă retrovizoare, Fata în grădina de aur a lui Richard Kunisch pornind de la Luceafărul eminescian.

Cît despre „gravorul” Mircea Ivnescu, acesta s-a transformat demult – parcă urmându-şi chemarea: „să fii în stare să fii lucrarea mâinilor tale” – într-o „iniţială” a poeziei româneşti, una de aur.

* * * * * *

Mircea IVĂNESCU

Manuscript inluminat

de aur – într-o veche legendă a fost părul ei

înconjurîndu-i chipul cu ochi orbi, ca lumina aurie a iatacului

în miniatura unde fecioara-şi înălţa capul privind

către textul care-i continuă, pe coloane cu unciale frumoase, fiinţa

de care îi era, îi este, părul înconjurat – căci în vremea asta

nu mai există vreme – şi nu mai există, fireşte,

nici fiinţe – e totul un joc – cu simţul răspunderii,

fără simţul răspunderii – şi aducerile aminte, sparte,

şi glasul ei fărîmicios, se fac cioburi, prafuri de aur,

se spubleră, praf, în razele soarelui, cum vedeai dimineaţa

în copilărie, în salonaşul albastru – şi nu ştiai

de ce joacă ace albe în lumină, lîngă fereastră -

şi aurul, pe care mai tîrziu l-ai înţeles risipindu-i, o singură dată,

părul nu era deloc asemenea unei iniţiale, a fost

doar o faţă oarbă, prinsă în aur, o singură dată întorcîndu-se

în lumină spre tine.

Monarhia face România. În scris

miercuri, iulie 15th, 2009

Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig de Hohenzollern-Sigmaringen trebuia „suit pe tronul unei ţări cu circa cinci milioane de suflete” fie şi pentru a ajunge… subiect de roman, asta după ce a intrat în istorie sub numele de Carol I al României.

Or, sub pana lui Filip Florian – autorul Degetelor mici despre care Tania Radu afirmă că „este probabil cel mai reuşit dozaj de imaginaţie ficţională şi densitate culturală” -, personajul regelui stă în umbra celui al dentistului Joseph Strauss, adevăratul protagonist al naraţiunii, chit că romanul se intitulează Zilele regelui, Polirom, 2008. Astfel începe un complicat joc la patru mîini, cînd ba încă tînărul locotenent în regimentul de dragoni din Berlin „s-a trezit întrebîndu-l pe dentistul care-i crestase gingia cu bisturiul dacă nu cumva l-ar urma la Bukarest, pentru totdeauna”, ba Joseph „a ştiut ce are de făcut”, asta după ce „Carol (…) l-a rugat (nu i-a poruncit) să găsească leacul potrivit (şi binecuvîntat) înaintea înfăţişării la sultan”. Dar adevărata intrigă se înnoadă în momentul în care dentistul se prinde să pună capăt celor trei sute optzeci şi patru de zile în care „Carol I nesocotise legile firii şi nevoile trupului”. Îl duce la Linca, fata „care nu l-ar fi putut recunoaşte niciodată pe principe, fiindcă se născuse fără darul vederii”, dacă, la plecare, regele nu şi-ar fi uitat batista lui, cu monogramă. Peste altele 130 de pagini, oarba Linca i se înfăţişează lui Joseph, de mînă cu un băiat – copia în miniatură a regelui Carol: „împlinise cinci ani, avea nasul un pic coroiat, pomeţii drepţi, nu ascuţiţi, şi, după toate semnele, sprîncenele urmau să-i crească stufos”. Dar abia la pagina 266 cele două chipuri – a regelui şi a puştiului – se suprapun, într-un final de zile mari.

„Poezia e în cărţile altora”,

vineri, iulie 10th, 2009

spune Marcela Benea în chiar poemul inaugural al volumului Evadare din frescă, Cartea Moldovei, 2008, de parcă s-ar scuza, cu jumătate de gură, pentru prelungita-i absenţă de două decenii, răstimp în care generaţia ’70, căreia îi aparţine, şi-a dat măsura valorii. Ei bine, odată cu apariţia antologiei Marcelei Benea (pe lîngă ciclul omonim de inedite, cartea mai conţine o selecţie „la sînge” din Zestre, 1974, şi Poveste neterminată, 1988), competiţia este relansată, în sensul în care cei din urmă vor fi cei dintîi.

Îndelung decantată, poezia Marcelei Benea umblă la esenţe chiar şi atunci cînd nu face deîct să schiţeze un gest: „Iar cînd un trecător rătăcit,/ îngrijorat, întreabă/ încotro s-o apuce,/ o mînă tremurătoare/ scrie pe cenuşa trotuarului:/ KAFKA” (cutremurător poem, ce trimite la Evanghelia dupa Ioan în care Isus „scria cu degetul pe pămînt”). Nicio stridenţă nu-i tulbură limpezimea, poemul fiind „un ţipăt închis”, şi asta fiindcă demersul poetei urmează imperativul blagian din Eu nu strivesc corola de minuni a lumii: „Cu băgare de seamă calc pe pămîntul acesta,/ fără zgomot,/ să nu-i risipesc armonia.” Uluitoare, măiestria cu care Marcela Benea „mută cadrul”, amintind de tehnica haiku-ului: „Fereastră deschisă./ Primăvara nu e mai mare/ decît deschizătura pătrată:/ un ram de cireş înflorit…”

De la Magda Isanos încoace, nu cred să fi citit o poetă basarabeană mai profundă, de-ar fi să citez un fragment din acest adevărat De profundis, absolut antologic:

„Dimineaţă cu mers însîngerat

pe obrazul grădini.

Absenţe.

Sub streaşină, cuibul de rîndunici

pare un sicriu

în care noiembrie cloceşte oul tristeţii (…)”

Despre alegeri, cu dragoste

miercuri, iulie 8th, 2009

Arareori mi s-a întîmplat să mă identific cu un personaj pînă la uitarea de sine, cum este cazul acum, cînd cele trei zile la Kars ale poetului Ka, protagonistul romanului Zăpada, de Orhan Pamuk, Curtea Veche, 2008, s-au adăugat bio(biblio)grafiei mele, încît puţin a lipsit să nu mă prind a-i „reconstitui” cele 19 poeme pierdute! Dincolo de empatia dintre cititorul în carne şi oase şi personajul în caractere de litere, însăşi ficţiunea pare să-şi ia o magistrală revanşă în faţa vieţii, asta cu atît mai mult cu cît romanul constituie o adevărată lecţie de realism.

Vorba vine: faptele vorbesc! Sosit din Frankfurt la Kars, via Istanbul, formal pentru a scrie la ziar despre tinerele sinucigaşe, poetul Ka devine, din omul dinafară care-i descoase pe toţi, în stînga şi-n dreapta („- De ce se sinucide toată lumea în oraşul ăsta? a întrerbat Ka. – Nu se sinucide toată lumea – doar tinerele şi femeile, a răspuns Ipek. Bărbaţii se cufundă în credinţă, iar femeile se sinucid”), bărbatul îndrăgostit care ţese dacă nu intrigi, cel puţin un adevărat covor zburător pe care visează s-o răstoarne pe frumoasa Ipek, înainte de a o lua cu el în Germania. Or, istoria imediată, alias alegerile locale, are şi ea un cuvînt de spus, adevărat – cu sonorităţi de focuri de armă. Totul – în numele credinţei, chiar dacă „este o prostie să te distrugi pentru nişte convingeri într-o ţară nemiloasă ca a noastră”. De unde şi „gîlceava” occidentalizatului Ka cu lumea islamizată a Kars-ului („- În Europa există un alt Allah? a întrebat Şeyhul. – Eu doresc un Allah care să nu-mi impună să-mi scot încălţările pentru a mă înfăţişa lui..”), care se lasă cu moarte de om (trist ecou al răspunsului lui Ipek, replica lui Kadife, soră-sa: „Femeile se sinucid în speranţa de a cîştiga. Iar bărbaţii se sinucid cînd văd că nu le-a mai rămas nicio speranţă să cîştige”).

Rămîne însă o tulburătoare poveste de dragoste, imaculată ca prima zăpadă.

Patria la doi

marți, iulie 7th, 2009

După un scrutin extrem de disputat în Israel şi în toiul unei campanii electorale dezlănţuite de-a binele în Republica Moldova, volumul de eseuri al lui Amos Oz, Cum să lecuieşti un fanatic, Humanitas, 2007, are efectul unui vaccin antirabic. Nu că ar fi o cură de sănătate; mai degrabă,  un istoric al bolii pe care, citindu-l, îţi dai seama că ai fi preferat să nu-l fi văzut. Or, Amos Oz nu te vrăjeşte cu poveşti de adormit copiii, ci se ia la harţă cu lumea care, potrivit expresiei sale, a păşit din secolul XX în secolul XI: „Fanaticului îi pasă foarte mult de tine; fie că stă atîrnat de gîtul tău, pentru că te iubeşte la nebunie, fie îţi sare la beregată, în cazul în care se dovedeşte că nu poţi fi mîntuit”. Crescut el însuşi într-un Ierusalim al „Intifadelor” evreieşti din ’45-’47, dînd cu pietre în patrulele britanice şi învăţînd atîta engleză cît să strige: „British, go home!“, luînd apoi parte la Războiul de Şase Zile, din ’67, luptînd pe frontul sirian în ’73, scriitorul se implică activ în mişcarea Pace Acum în 1978 şi devine „vocea bunului-simţ care se ridică peste confuzia generală” (Nadine Gordimer). Ascultaţi-l: „Palestinienii vor ţara pe care o numesc Palestina. Au motive foarte solide ca să o dorească. Evreii israeliţi vor exact aceeaşi ţară, din exact aceleaşi motive, ceea ce asigură o înţelegere perfectă între cele două părţi şi o imensă tragedie.”

A propos de fanatismul lozincilor: „Cînd tata era copil, în Polonia, străzile din Europa erau pline de grafiti: Evreilor, căraţi-vă în Palestina! Cînd tata a mers din nou în Europa, după cincizeci de ani, zidurile erau acoperite de noi grafiti: Evreilor, căraţi-vă din Palestina!” Sătul de limbajul foilor volante, votez Amos Oz.