Arhiva pentru: iulie, 2009

un poem antologic pe timp de răstrişte

luni, iulie 6th, 2009


Poet viguros, trecut pe nedrept cu vederea de unii antologatori, nu şi de juriul care, pe 15 ianuarie 2009, îl încununa la Botoşani cu Premiul Naţional pentru Poezie “Mihai Eminescu”, bîrlădeanul Cristian Simionescu este ceea ce s-ar chema un Nume pour les connaisseurs, a cărui lirică emană bun simţ şi forţă morală. Cuvintele sale par a fi desprinse dintr-o limbă primordială, doar verbe şi substantive, intrînd în arena poeziei asemenea unor atleţi greci din Antichitate – în pielea goală! (Între paranteze fie spus, unul din titlurile sale de referinţe este chiar Maratonul…) O jubilaţie a formelor în devenire (întru… conţinut!), şi asta fiindcă poetul „oferă textului acel certificat de autenticitate şi vechime pe care se mizează în acest joc scriptural ce devine, încetul cu încetul, însuşi mesajul ultim al creatorului” (Constantin Abăluţă). Altfel spus, Maratonul lui Cristian Simionescu nu ia sfîrşit odată cu anunţarea victoriei, ci continuă de la o cetate la alta, dacă nu cumva de la un cetitor la altul. Care cetitor este şi el votant, nu-i aşa? Şi atunci chiar că stă în puterea lui să zică, atunci cînd este călcat în picioare de autorităţi: „Ei bine, asta nu trece!”

* * * * * *

Cristian SIMIONESCU

Această mică ruşine

Te mai doare cîte ceva. Iei hapuri, mai merge.

Visezi urît. Ce faci, bătrîne, cu sistemul nervos?

Ei, mai iei un rachiu, un vin.

Mai cade inima pe gînduri, iei un rachiu, un vin, mai trece.

Te mai huleşte cineva, mai rabzi pizmuiala,

lumea-i anevoioasă. Te iei cu lumea, mai trece!

Îţi face găgăuţă, hlizindu-se,

un gest barbar, te scalîmbă,

ei, lumea, se purifică încă. Mai uiţi, mai trece.

Îţi mai pune cîte unul piedică

se mai joacă omul, nu-i viaţa doar

pentru mîhnire şi silă. Mai trece.

Eu însumi am văzut un tip -

dar ce tip! mîncase vita cu tot cu făt.

Ruşinat peste poate, i-am spus:

„Ce faci, bătrîne, ce faci cu gîndirea, te lasă.

Mai iei un vin, mai iei hapuri,

Mai iei bun-simţ, mai trece.”

Dar vine cineva odată şi-ţi pune laba pe dinţi

te calcă pe ficat şi nici nu spune măcar:

pardon şi scuze. Ei, bine, asta nu trece!

un metru de vodca la cub

vineri, iulie 3rd, 2009

cinstindu-i memoria lui ioan flora

cînd ne-am luat fraţi de cruce cu flora, în loc să schimbăm, cum se face, cămăşile, noi ne-am schimbat paşapoartele:

iugoslav pe sovietic – la ora aceea şi unul şi altul al unei ţări ce nu există, dar unde urma să ne-ntoarcem

după „zilele blaga” din cluj – alba-iulia. el în belgrad, eu în ch-ău, fiecare sub numele celuilalt, la adăpost de bătaia

artileriei ruse/ de bombardamentele nato. „poştaşul, am rîs într-un glas, sună întotdeauna de două ori.”

(ca şi cum moartea vine prin corespondenţă şi dacă nu dă de-adresant, face cale întoarsă şi nu te aşteaptă la

post-restant.) după care-am băut o tărie la bruderşaft. scurt. cît s-o facem pe vasele comunicante.

torna fratre!” şi am. şi el a. şi ne-am. neamul nevoii! ca unda pe apă spărgînd primul cerc creştea gura paharului; noi

doi eram pe aceeaşi lungime de undă. iar ca înfrăţirea să fie deplină, a zis: „hai să-ţi spun cum beau sîrbii mei.

intră unul în bar şi comandă un metru de vodcă, la care barmanul îi toarnă – la ochi! – pe tejgheaua

lustruită de coatele cui nu i-i lene o dîră de-un cot şi o palmă, la fix. etalonul etilic se cheamă

de-atunci barul. şi ruşii tăi?…” „duc la ureche!” şi i-am povestit cum tot rusul e-n stare să toarne -

la auz! – în pahare de 0,2 l, şlefuite-n faţete, o sticlă de vodcă la trei.

ah! ţuica e băută şi alcooluri scrise!

rînd pe rînd s-au dus unii şi alţii pe gura paharului să împlinească(-se voia Ta!) cercul poeţilor

dispăruţi: cei rămaşi răsucesc păhăruţul în palmă cum s-ar acorda pe aceeaşi lungime de undă. în spirtul şi litra.

cînd odată cu aburii de alcool se ridică-n tării o elită etilică – mady, emil, ioan (lista rămîne deschisă) – ca o auroră

boreală ce arde cu pară albastră, iar zilele noastre aduc tot mai mult a nopţi albe. din bufniţe tinere

am ajuns, iată, priveghetori, după cîţi comeseni (de scris) am privegheat. pe nepusă

masă (de pomenire), la fel cum, pornit să te dregi, nici nu ştii de cînd iarăşi te-ai pus pe băut, antumnalele

se întorc în postume. ţărîna-n pămînt. şi paharul la gură. pe cerc. nu şi mortul

de la groapă. degeaba l-am plînge – regretele sunt rîgîielile spiritului! -; nu au cum se preface în moare, oricît de sărate

ar fi, lacrimile. mai degrabă dregîndu-ne glasul să spunem, pe două voci (eu şi vitalie), despre isprava – asemănătoare

unor fapte de arme, cu singura deosebire că nu a curs sînge, ci vodcă – a unor soldaţi ai armatei sovietice

prinşi c-o ladă de vodcă-n cazarmă, cărora li s-a confiscat băutura, iar sticlele-au fost încuiate în seif.

şi aşa, înainte s-ajungă mireasa de-o noapte-a soldaţilor, vodca era (să rămînă)-o fecioară de fier.

cîntă, o! muză, asaltul de noapte al unui pluton de soldaţi ruşi asupra, -ntărită la cub, bateriei de sticle.

cum luau seifu-n braţe, cum îl zgîlţîiau – în dorinţa lor de-a se-ameţi – ca pe un cetăţean turmentat.

cum dădeau marea spargere, pe dinăuntru, în sensul în care făceau cioburi sticlele. cum, strecurată

printr-o faţă de pernă întoarsă pe dos, băutura umplea ochi ligheanul de rufe („băga-mi-aş picioarele!

nu credeam să învăţ a bea vodcă cu vadra…”). cum, spre dimineaţă, cazarma visa

l’eau-de-vie en rose. cum, la trezire, mai mulţi au vărsat în ligheanul din care-au băut. cum au fost fugăriţi

toată ziua, cu masca de gaze pe faţă, încît – „алкоголь, выходи! никотин, выходи!”* – vai, în loc să le treacă

i-a ajuns ameţeala… păzeşte-ne, doamne, de ejacularea precoce şi replica întîrziată!

ce-nfrăţire pe cinste-ar fi fost dacă metrul de vodcă (-al lui flora) l-aş fi ridicat (eu) la cub, tot atunci.

să fi fost străveziu (ca-n poemul lui blaga) pămîntul, ciocneam negreşit, cum văzduhu-i tăiat în faţete. atîta tovarăş

de pahar am avut eu la viaţa mea – moartea lui ca pe-o cinzeacă m-a dat peste cap.

(paranteză deschisă: decembrie 1950 -

februarie 2005, paranteză închisă.) cît linia de orizont este gura paharului. nimeni nu

toarnă, frate?

*(rus.) „alcool, ieşi afară! nicotină, ieşi afară!”

Din volumul Arme grăitoare, în pregătire la Editura Cartier

Le «Cartier latin» de Chisinau

miercuri, iulie 1st, 2009

Entretien avec un éditeur moldave qui compte sur le marché roumain

Par Céline Bayou


Maison d’édition privée créée il y a moins de quinze ans dans la capitale moldave, Cartier s’est rapidement fait une place parmi les grands dans le paysage national et roumain. Editeurs éclectiques et exigeants, ses responsables relèvent au quotidien le défi d’un contexte pour le moins défavorable, au nom d’un rêve: rendre accessibles aux lecteurs moldaves et roumains des auteurs de valeur internationale, au-delà des obstacles linguistiques, politiques et financiers. Ils sont, disent-ils, encore dans leur phase romantique. Formulons le vœu que celle-ci se prolonge encore longtemps…

Entretien avec Emilian Galaicu-Păun, poète et rédacteur en chef de Cartier.

Comment est né Cartier?

Emilian Galaicu-Păun: C’est à Gheorghe Erizanu que revient l’initiative de la création de cette maison d’édition, en 1995. Il a commencé surtout avec des livres pour enfants (les contes de Mihai Eminescu notamment). Nos premiers romans, publiés en janvier 1996, ont été primés. Il s’agissait de littérature moldave et roumaine, puis étrangère.

En 1999, Cartier a publié un Dictionnaire encyclopédique illustré, le premier Larousse roumain en quelque sorte. Nous avons procédé à un premier tirage, qui s’est vendu à 11.000 exemplaires, puis à un deuxième – à 5.000 exemplaires. Aujourd’hui, nous en sommes à la 6e édition, actualisée évidemment. Et nous proposons un format de poche.

Les choses ont réellement commencé avec l’édition de ce Dictionnaire encyclopédique. Nous avons alors acquis une reconnaissance dans toute la Roumanie.

A partir de 2000, nous avons commencé à collaborer avec des maisons d’édition étrangères. Notre premier partenaire a été le Seuil, qui nous a permis de lancer une collection d’histoire. Aujourd’hui, nous travaillons également avec Gallimard, Minuit, Puf, Armand Colin… Avec d’autres maisons d’édition étrangères également, notamment italiennes, mais je dois reconnaître que Cartier a un certain tropisme français.

Notre premier contrat étranger, avec le Seuil, faisait 78 pages. Aujourd’hui, nous avons une notoriété, qui nous permet d’établir des relations de confiance avec nos partenaires. En règle générale, les contrats se résument désormais à 4 pages!

Où sont distribués les ouvrages que vous éditez?

Nous avons actuellement cinq librairies dans Chisinau. L’une d’elles est adossée à la maison d’édition. Une autre se trouve en plein centre de Chisinau, sur 160 m². Elle est située juste à côté du ministère de l’Intérieur et je dois dire que les fonctionnaires du ministère l’apprécient beaucoup! En revanche, nous n’avons pas de librairie dans les autres villes de Moldavie. Le système de distribution qu’on trouvait auparavant dans la moindre petite ville a été détruit.

Alors nous passons par un réseau quasi informel, parfois basé sur des relations amicales.

Il arrive qu’un professeur traverse tout le pays, après avoir amassé un pécule auprès de ses collègues, et vienne dans une de nos librairies de la capitale acheter des ouvrages.

En outre, les gens connaissent notre site Internet (www.cartier.md), ils se tiennent donc informés des dernières parutions.

Par ailleurs, nous avons des distributeurs en Roumanie, qui travaillent avec des librairies situées dans tout le pays. On trouve les ouvrages de Cartier à peu près partout, à Bucarest comme en province. Notre réseau d’informations et de distribution, au final, est très serré. Ce qui permet une réactivité immédiate, nous pouvons le constater sur notre site Internet.

En Roumanie, nous devons nous situer parmi les dix premiers éditeurs. Nous sommes certes situés en Moldavie, par le hasard des choses, mais c’est en Roumanie qu’est notre marché. En Moldavie, nous sommes en concurrence avec deux ou trois maisons d’édition, comme Litera (la première maison d’édition privée moldave), Arc (créée avec le soutien de la Fondation Soros) et Prut. Mais, en Roumanie, la concurrence est plus rude. Par exemple, en ce qui concerne l’achat des droits d’œuvres françaises, nous nous battons avec les grands: nous avons gagné pour l’édition de Roland Barthes, mais nous avons perdu pour celle de Jean-Baptiste Del Amo (qui a publié, en 2008 en France, Une éducation libertine)…

Les choses seraient plus simples si vous étiez installés à Bucarest?

On est ici, c’est la réalité de départ. Nous essayons de faire au mieux tout en étant ici. Gheorghe et moi avons un visa annuel pour la Roumanie, ce qui n’est pas très compliqué à obtenir. Mais, moralement, ce n’est pas toujours très confortable, c’est vrai.

Au début des années 1990, nous n’avions ni argent, ni temps. Nous pensions que les choses seraient plus simples, qu’une relation plus ouverte naîtrait avec la Roumanie. Nous n’envisagions évidemment pas le retour des communistes en 2002 en Moldavie. C’est en grande partie la faute de nos petits partis.

Je n’ai pas grand espoir que les choses changent avec les élections législatives du printemps 2009. Sauf si la crise financière internationale touche la Moldavie avant les élections. Elle a d’ailleurs commencé: en novembre, en pharmacie les demandes de médicaments ont chuté de 20%! Or la priorité, c’est l’alimentation et la santé. Le livre vient bien après…

Actuellement, 1 million d’habitants travaillent au noir en Europe. Ils ne votent pas mais envoient de l’argent en Moldavie. Du coup, ici, il n’y a pas d’investissements. On ne construit rien. Ce pays est alimenté de l’extérieur mais, politiquement, c’est un cadavre.

Les Moldaves, ici, ne sont pas des communistes. Mais la campagne d’intimidation des autorités a commencé. Notamment auprès des entreprises. Le fisc vient régulièrement fouiller dans leurs affaires. Même les grands agents économiques sont touchés, la plupart s’en vont d’ailleurs. Mais les plus prospères ont dû vendre leur affaire au Président, Vladimir Voronine, pour une bouchée de pain.

Vous avez plusieurs collections? Et quels sont vos tirages?

A priori, chaque ouvrage est tiré entre 600 et 1.500 exemplaires. Nous savons que le marché roumain est développé mais le pouvoir d’achat y est dispersé. Nous nous efforçons donc de faire des tirages aussi réalistes et précis que possible. Il peut nous arriver de tirer un livre d’histoire à 600 exemplaires seulement et, si nécessaire, de procéder à un retirage.

Nous avons des collections très diversifiées: histoire, science politique, poésie, littérature roumaine, littérature étrangère, psychologie, livres pour la jeunesse… Cette dernière catégorie est en développement, notamment par le biais de coopérations avec la France: nous commençons à travailler avec La Martinière, coopérons avec Nathan (auprès de qui nous achetons les droits pour le texte, les dessins et la couverture), avons une collection avec le Seuil, etc.

Mais, hormis le Dictionnaire encyclopédique, l’un de nos best-sellers est le Coran.

Nous éditons également des manuels scolaires. Par exemple, des méthodes pour l’apprentissage du roumain destinées aux Russes ou aux Bulgares. Ce projet a été monté suite à un concours organisé par le ministère moldave de l’Education.

Vous développez les collections de poche également?

Oui, parce que nous tenons compte du pouvoir d’achat de nos clients. Mais nous veillons à la qualité. Cartier a une image, celle d’une maison d’édition très soignée. Nous allions une sélection attentive des auteurs à un travail très propre. Cela se sait. Nous publions par exemple nombre d’auteurs contemporains, notamment hommes de théâtre et poètes. Le plus grand poète moldave vient de choisir Cartier. Ce sont désormais les auteurs qui viennent à nous. Parce qu’ils apprécient notre travail d’éditeur et que nous avons une bonne visibilité.

En 2007, nous avons édité 80 titres, en 2008 – 120. Une maison d’édition qui fait 400 titres par an peut se permettre de faire des erreurs. Pas nous. C’est pourquoi nous avons déjà refusé quantités d’auteurs médiocres. Et nous avons de bons retours de notre lectorat, notamment via notre site Internet. Les gens interviennent, nous font connaître leurs appréciations, en particulier sur la traduction.

Vous avez une collection juridique également…

Oui, grâce au soutien de la Fondation Soros, nous éditons des textes juridiques. C’est important: lorsqu’il y a une décision de la Cour suprême de justice, on cherche l’éditeur qui a publié la loi. La collection de Cartier est une référence pour les juges.

Nous éditons également des manuels écrits par des juristes moldaves. C’est une excellente collection. Et la démarche est essentielle dans un pays qui est en train de construire un Etat de droit. Là encore, nous sommes très sélectifs en ce qui concerne les auteurs: par exemple, même si la législation moldave évoque la «langue moldave», ce qui est impropre, nos auteurs corrigent le texte: la «langue moldave» est ainsi devenue la «langue roumaine».

Etes-vous présents sur les Salons du livre?

Oui, en Roumanie surtout: à Bucarest, Cluj, Iasi, Brasov… C’est là que les choses se passent. Lors du dernier Salon à Bucarest, en novembre, nous avons très bien vendu. Nous faisons des réductions de 20 à 30% lors des salons. Cela se sait et les gens viennent de loin profiter de cette occasion.

Nous tentons de fidéliser notre clientèle: nous faisons des réductions de 10% lors de la parution d’un ouvrage, nous établissons des cartes de fidélité…

Vous savez, il y a encore un culte de la bibliothèque et du livre ici. Alors nous nous efforçons de maintenir un équilibre, autour de livres élitistes, importants, d’autres simplement bons. Disons que nous sommes encore dans une phase romantique. Peut-être plus tard allons-nous aborder une phase plus pratique. Mais nous tenons à garder une certaine exigence intellectuelle, notamment en traduisant des auteurs de portée internationale. Nous ne sommes pas une société d’imprimerie.

A Chisinau, il y a deux salons par an: un pour les jeunes, en avril, auquel nous participons. Mais nous avons refusé de participer au salon qui a eu lieu en août 2008 parce qu’il était organisé par le ministère moldave qui a adopté la Loi de censure en juin précédent. Cette loi se veut anti-pornographique, anti-raciste mais elle condamne également «l’absence de patriotisme». Elle n’a été adoptée qu’en deuxième lecture au Parlement mais, même adoucie, reste une loi «anti-éditeur» parce qu’elle fait porter la responsabilité à l’éditeur et non à l’auteur.

Nous pourrions organiser un Salon parallèle, mais c’est cher et le pays traverse une crise psychologique. Comment penser que les gens vont sortir de l’argent de leur poche lorsque celui-ci ne vaut rien et qu’il est cher (le taux de crédit est à 24% depuis des années)?

Quelles sont vos relations avec les autorités?

Nous avons eu une expérience malheureuse avec le ministère de l’Education lorsque nous avons obtenu un contrat pour livrer des titres. Nous avons rempli nos engagements mais le ministère ne nous a pas payés. Nous avons mené l’affaire en justice, suite à quoi nous avons subi un contrôle fiscal chaque mois!

Mais, de façon générale, nos relations avec les autorités sont marquées par l’indifférence. Si elles ne lisent pas ce que nous éditons, nous sommes tranquilles. Nous ne percevons aucune aide gouvernementale, aucune subvention publique, ni en Moldavie, ni en Roumanie. C’est le prix de notre liberté.

“… e ca şi cum ai zămisli cel mai vital poem, poemul reînvierii din morţi a unei naţiuni…”

miercuri, iulie 1st, 2009

Interviul de mai jos constituie fructul hazardului, şi încă unul “rupt” în pripă — o trufanda. Îl întâlnisem pe poetul Mihai Ursachi la Iaşi, în ianuarie 1991, la o şedinţă a cenaclului condus de Lucian Vasiliu, al cărui prag îl păşeam pentru prima dată. Deşi nu-l mai văzusem până atunci (nici măcar în poze, excepţie făcând desenul lui Nichita Stănescu, în peniţă, de pe coperta a patra a volumului de poeme Diotima), l-am recunoscut deîndată — cum stătea într-un jeţ (ar fi trebuit să scriu, în spiritul Magistrului, “jâlţ”) în hallul Casei Pogor, ţeapăn, cu privirea fixă, semăna cu o puşcă de vânătoare cu ambele cocoaşe trase, gata-gata să riposteze. Nu ţin minte să fi schimbat mai mult de două-trei cuvinte, de circumstanţă, înainte de a ne lua rămas bun. La scurt timp, ne-am revăzut la Chişinău, pe-atunci încă — ierte-mi-se cacofonia — capitala R.S.S. Moldoveneşti. Tocmai venise în turneu cu Teatrul Naţional “Vasile Alecsandri” din Iaşi, al cărui director fusese numit de curând, iar în acea dimineaţă de martie â91 rătăcea stingher pe coridoarele Uniunii Scriitorilor din Moldova, în căutarea confraţilor basarabeni. Trei suprize — una după alta, în rafale — m-au dat gata pe loc: să-l întâlnesc pe Mihai Ursachi la Chişinău (fieful lui Păunescu & Co), să mă recunoască (abia dacă făcurăm cunoştinţă la Iaşi) şi — lucru nesperat — să accepte cu bunăvoinţă un blitz-interviu pentru Literatura şi arta la care, pe atunci, îmi “scuturam spicul”!!! Ce mai! eram copleşit, ca unul care se pomeneşte cu peştişorul de aur în plasă şi, de uimire, nu ştie ce să-i ceară. În plus, nu aveam la îndemână barem un dictafon, astfel că interviul l-am realizat în scris, la patru mâini, eu întrebându-l prin viu grai (dar grăbindu-mă să-mi notez, pe scurt, fondul chestiunii), Domnia Sa aşternând pe hârtie, manu propria, răspunsul. Nu a durat mult — cât o lecţie (deschisă, de vreme ce Serafim Saka se afla de faţă). Din motive obscure, interviul nu a mai apărut la Literatura şi arta (îl făcusem din proprie iniţiativă, fără asentimentul redactorului-şef), astfel încât din acea şedere a magistrului Ursachi la Chişinău — prima şi ultima, cum se va dovedi mai târziu — nu avea să rămână altă mărturie scrisă decât autograful poetului, pe 7 foi A 4, şi acelea rătăcine ulterior în arhiva mea personală…

Vestea dispariţiei lui Mihai Ursachi, în martie curent, mi-a adus aminte de acel interviu inedit ca de o promisiune neonorată. Am scotocit prin arhivă, am golit sertarele până, în cele din urmă, am dat de el. Recitindu-l, după 13 ani bătuţi pe muchie, l-am găsit curios, nu atât pentru virtuţile literare ale textului (mea culpa!), cât pentru valoarea lui de document al trecerii poetului pe aceste meleaguri. Îl transcriu întocmai, respectând punctuaţia autorului.

Chişinău, 8 aprilie 2004

Emilian Galaicu-Păun: Ce surpriză, Magistre, să Vă reîntâlnesc la Chişinău! Sunteţi pentru prima oară în Basarabia?

Mihai Ursachi: Familia mea provine, printr’o ramură a sa, din partea ocupata a Bucovinei. Întotdeauna am avut şi am păstrat în suflet imaginea Moldovei întregi, între hotarele lui Ştefan cel Mare. De aceea nu am considerat posibilitatea unei vizite dincolo de Prut, atâta vreme cât separaţia artificială dintre cele două jumătăţi ale Moldovei continuă să existe. La ora actuală, reunirea mi se pare un fapt săvârşit, în spirit, şi datorită în primul rând, dacă nu chiar exclusiv, moldovenilor de partea asta a Prutului, adică Dvs.

Em. G.-P.: Gherla de Paul Goma, Fenomenul Piteşti de Virgil Ierunca, Jilava, fortul 14 de Mihai Ursachi — şi lista poate continua —, iată tot atâtea mărturii cutremurătoare din infernul concentraţionar al României comuniste a anilor ’50 – ’60, când “intelectual-condamnat-la-mai-mult-de-zece-ani” era o categorie după care se constituiau brigăzile de muncă pentru cele mai grele corvezi. Astăzi, la doar un an şi ceva de la Revoluţia din decembrie â89, se poate vorbi de o schimbare a condiţiei — ca să nu zic, a corvoadei —intelectualului român?

M. U.: Era greu să fii român în timpul despre care vorbiţi; era greu să fii român la Iaşi, la Bucureşti sau la Paris… Sunt sigur însă că cel mai greu era să fii român la Chişinău sau la Cernăuţi. Ştiu, de exemplu, că un şef bolşevic din U.R.S.S., înainte de a fi uns satrap şef, trebuia să se ilustreze ca mare călău al Moldovei. Aşa a fost cazul lui Hruşciov, al lui Brejnev…

A vorbi despre condiţia intelectualului, mai ales a scriitorului, în România de azi, e o întreprindere cât se poate de hazardată. Ce pot spune acum, este că majoritatea scriitorilor s’au angajat în eradicarea comunismului în România şi în acţiunea de educaţie întru democraţie. Relativa secetă de opere literare propriu-zise se explică tocmai prin acest efort, aproape unanim, de a trezi naţiunea la libertate şi democraţie, adică la viaţă. Este o mare energie creatoare în acest efort, e ca şi cum ai zămisli cel mai vital poem, poemul reînvierii din morţi a unei naţiuni…

Em. G.-P.: …şi cu poemul propriu-zis cum rămâne? Vă întreb deoarece, în ultimul timp, artiştii noştri s-au ilustrat mai mult “pe baricade” decât la masa de scris…

M. U.: Este foarte firesc ca, reuniţi cum suntem, pentru totdeauna, întru spirit, preocupările, grijile, ostenelile noastre, ale celor “de îmbe maluri ale Prutului” să fie foarte asemănătoare, dacă nu identice. Cât despre revenirea la “adevărata literatură”, chestiunea este să stabilim ce vom înţelege prin această noţiune. În ce mă priveşte, socotesc că fac adevărată literatură şi atunci când îmi scriu rubrica săptămânală la “Convorbiri literare”, şi atunci când purtăm această conversaţie. Voiajul la Chişinău, oraşul însuşi, mi-a trezit nostalgii, nostalgii care aproape că au devenit poeme… Odată vor deveni.

Em. G.-P.: Timp de câteva decenii, ţările lagărului socialist şi-au văzut cele mai ilustre minţi luând calea exilului. Ce a însemnat această experienţă pentru Dvs.?

M. U.: Am stat în exilul politic 9 ani, după ce mai înainte stătusem 3 ani în închisorile şi lagărele comuniste din România. Ambele experienţe au avut un efect formativ asupra sufletului şi spiritului meu. În închisori am avut norocul să cunosc rezistenţa română anticomunistă, adevărata rezistenţă, de la partizanii din munţi la prinţul Serghei Scepkin-Şubin, doctorul Sergiu Al George şi Alecu Paleologu. Exilul mi-a lărgit orizontul, am căpătat o viziune planetară, universală, ce vrei, un salt din Ţicăul Iaşilor până la Baja California… Deviza mea acum este: “Să gândim global, să acţionăm local”. Ceea ce şi fac. E tot ce am adus mai bun din lungile-mi peregrinări.

Em. G.-P.: Sunteţi printre puţinii scriitori ai diasporei româneşti, dacă nu singurul care a revenit în Ţară. Cum o găsiţi după atâta amar de vreme?

M. U.: La primul contact, în mirifica primăvară a anului 1990, la Bucureşti, senzaţia a fost de euforie şi extaz. Am reîntâlnit vechi prieteni, scriitori, artişti, disidenţi, rezistenţi. Acum, după aproape un an, un fel de angoasă subterană mă copleşeşte uneori. Poporul pare umilit, înjosit, abrutizat de cei 50 de ani de tiranie. Talpa ţării, ţărănimea, aproape că nu mai există. Iată de ce sunt pentru apostolatul intelectualilor, iată de ce scriitorul e un misionar, sau trebuie să fie un misionar în propria-i ţară. O jale imensă, iată ce simt uneori privind în feţele oamenilor de pe stradă, ale celor de la cozi, ale femeilor cu sacoşa care aplaudau minerii molestând tinerii în iunie la Bucureşti…

Em. G.-P.: …altminteri, o atitudine perfect explicabilă într-o lume deformată de “materialismul dialectic”. Ţine de trecut. În ceea ce priveşte viitorul — şi mă gîndesc la atâtea utopii, acum pe cale să devină realitate, cu maşini inteligente preluând funcţiile omului, într-o societate suprasaturată tehnic —, credeţi că mai e loc pentru spirit? Dvs., care tocmai V-aţi întors dintr-o ţară ce a păşit deja, în acest sens, în mileniul III…

M. U.: În America obişnuiam să urmăresc interviurile de televiziune şi să citesc din scrierile lui Carl Sagan. Acesta se ocupa cu exact probleme ca acelea pe care le discutăm noi acum. O previziune clară e greu şi riscant de făcut. Totuşi, suprasaturaţia tehnică de care pomeneaţi nu poate să ducă decât la o situaţie în care spiritul să ocupe locul central. Probabil vom scăpa de anumite servituţi, cum ar fi munca fizică, penuria de energie etc., iar comunicaţiile vor deveni instantanee şi la îndemâna tuturor. Probabil că va fi un ev al creativităţii şi al libertăţii (care sunt intim întreţesute). Un ev puternic şi generos, zodia astrală a Vărsătorului. Fie să ne întâlnim şi atunci, iubite prietene.

Chişinău, martie 1991