Arhiva pentru: august, 2009

Pro patria mori

joi, august 27th, 2009

la o aniversare*

Copil fiind, n-am ieşit din satul de baştină — şi cînd spun “satul de baştină”, am în vedere şi împrejurimile Unchiteştilor — pînă la vîrsta de 7 ani, singura mea legătură cu lumea largă fiind radioul de pe stîlp, un fel de Simion Stîlpnicul vestind nemaipomenitele realizări ale construcţiei comuniste, ce se auzea dintr-un capăt al satului în altul şi, la intervale marcate de petrerceri sezoniere sau de familie, refrenul: “Trenule maşină mică/ Unde-l duci pe Ionică?” Mi se părea atît de sfîşietor cîntecul, altminteri niciodată dus pînă la capăt, ca şi cum călătoria ar fi fost una nesfîrşită şi mai ales fără întoarcere, încît pentru nimic în lumea n-aş fi vrut să fiu în locul acelui Ionică. De unde să ştiu că locul însuşi a fost “dus” în repetate rînduri, cu oameni cu tot, cînd într-o direcţie, cînd în alta, încît noi cei care, vorba poetului: “locului rămânem”, ne-am pomenit născuţi — patru generaţii ale aceleiaşi familii — în patru ţări diferite: bunicii în Imperiul Rus, părinţii în România Mare, eu în URSS, fiică-mea în Republica Moldova.

Linie punct (de n ori): frontiera acestei ţări este trasată de-o sută de mii de fecioare dormind una-n alta pe-o parte ce şi-au dezvelit în somn naşterea. Avînd atîta geografie cît să-şi strîngă genunchii la gură, în poziţie de foetus, şi atîta istorie cît să vină pe lume înainte de termen, prin cezariană, ea este ceea ce mai rămîne din ea după ce toată lumea a (re)cunoscut-o, în sens laic sau biblic, fiştecare după cum i-au poftit purceaua de inimă. Dat fiind natura-i schimbătoare, nu poate fi localizată decît cu aproximaţie, undeva între rîurile N-u şi P-t, de jur împrejurul metropolei Ch-ău, buricul pămîntului al acelor ţinuturi, la intersecţia meridianului “pînă a nu să mărita era nevastă” cu paralela “iară măritîndu-să, au ieşit fată”. “Ubi bene” pentru localnici, de vreme ce n-au părăsit-o, “Ibi sunt leones” pentru peţitorii străini, atît timp cît n-au dat peste ea, se cheamă că s-ar numi Patrie-mamă dacă ar fi de faţă; cum însă maştera îşi petrece nopţile prin mahalalele continentului, noi, copiii ei, îi spunem Cleopatria. Dacă o întrebi: “A cui-s, mamă?”, pe loc te gratifică: “Faraonule!”, dar şi fără să ne-o spună de la obraz ne simţim copiii nimărui (în acest sens, catrenul unei fetiţe de numai 10 ani, Angela Ciobanu, redă cum nu se poate mai bine acel contradictoriu sentiment al dragostei de ţară: “Patria este mama,/ Patria este tata;/ Şi chiar dacă nu e aşa,/ Eu îmi iubesc patria mea”). Singura schimbare demnă de luat în seamă vine o dată cu intrarea în lumea celor adulţi: brusc, nu ţi se mai zbiară în ureche ”Faraonule!”, ci “dobitocule!” (e ca şi cum după ce te-ai simţit stăpîn peste egiptul copilăriei tale, cineva te-ar scoate cu de-a sila din delta natală cu căţel şi purcel, cum scrie la carte, ca pe nişte “turme însemnate de oi şi boi”). Dovadă că ai crescut suficient de mare pentru “pro patria mori” care, fii sigur, nu-i va scăpa din vedere. După cît s-a murit pentru patrie, ţara aceasta ar fi trebuit să-nconjoare de trei ori planeta; după cum trăiesc cei în numele cărora s-a murit, impersonal şi pe-un cap, n-ar mai avea loc pe faţa pămîntului. Văzută de la înălţimea zborului de cuc, seamănă cu urma desculţă a unui picior, stîngul, cu degetul mare mult îndepărtat de celelate patru, ca şi cum n-ar fi fraţi sau ar arăta zi şi noapte “V”(ictorie), asta în cazul în care nu l-a despicat cu bună ştiinţă, după exemplul deţinuţilor din GULAG care lucrau la tăiat păduri hotărîţi să-şi procure, cu preţul automutilării, două-trei săptămîni de concediu medical, uneori salvatoare, încît îţi vine să-ţi mobilizezi bruma de latină pentru a întreba, patetic sau pur şi simplu scîrbit: “Quo vadis, Republica?” “Înainte! Că-nainte era mai bine…”, vine răspunsul. Ceea ce se traduce prin practica, încetăţenită la noi în ultimele două decenii, de a-ţi proiecta viitorul în trecut. Doar că astăzi nici viitorul nu mai este ce-a fost înainte!

___________________

* La 27 august 1991, Republica Moldova şi-a proclamat Independenţa – care vasăzică, astăzi îşi sărbătoreşte majoratul.

Publicat în Eveniment | Un comentariu »

Chinezește

joi, august 20th, 2009

476477478

Publicat în Creație | Un comentariu »

Pe urmele lui… Roland Barthes

marți, august 18th, 2009

La începutul lui februarie 2009 primeam de la Christian Bourgois éditeur/IMEC volumul inedit al lui Roland Barthes, Carnets du voyage en Chine, ceea ce mi s-a părut oarecum firesc (coordonez, de cîţiva ani, seria de autor „Roland Barthes” în cadrul editurii Cartier, iar ceva mai tîrziu avea să traduc, pentru aceeaşi casă, Journal de deuil), nu şi… premonitoriu (sau, în limbaj barthian, „un semn”). La scurt timp, mi-a venit pe e-mail o misivă din… China („de la Milescu Spătaru, post-restant”, am rîs atunci); bref, era o invitaţie nominală la The Second Qinghai Lake International Poetry Festival. Ca să vezi, Carnets du voyage en Chine funcţionase pe post de… „buzdugan” al zmeului, anunţînd iminenta mea călătorie în Imperiul Subcerescului.

Am consultat cîteva enciclopedii, am localizat pe hartă micuţa provincie chineză, de numai 4,2 mil de locuitori, a cărei capitală – Xinning – are, dacă ar fi să dăm crezare Larousse-ului, populaţia Chişinăului, dar pînă la urmă tot la Carnets du voyage en Chine am ajuns. Ca să fiu pregătit, vorba poetului. Or, cartea lui Barthes – L’autre empire des signes, după cum titrează „Magazine litteraire”, nu fără a se întreba, deloc retoric: „Rendez-vous manqué?”, asta dacă o pui alături de Imperiul semnelor japonez (1970) –, din care autorul nu va extrage decît un singur text, Alors, la Chine?, spre publicare (vezi: „Le Monde” pe 24 mai 1974), mai degrabă este în stare să te întoarcă din drum: „Toutes ces notes attesteront sans doute la faillite, en ce pays, de mon écriture (par comparaison avec le Japon). Je ne trouve, en fait, rien à noter, à énumérer, à classer”. Cu toate acestea, anume acest gen de lecturi „devrăjite” scapă stereotipiei ghidurilor turistice, pline de „a n-sprezecea minune a lumii” („La Grande Muraille: aucun intéret sauf selui, tautologique, de la photographie!”) sau „sate potiomkiniene”.

Aşadar, în aprilie 1974, Barthes şi prietenii săi grupaţi în jurul revistei Tel Quel, pe-atunci în plină febră maoistă – Philippe Sollers, Julia Kristeva, Marcelin Pleynet –, cărora li se alătură filosoful François Wahl, sunt invitaţi în China, dar încă din prima zi li se impune un program strîns, dacă nu de-a dreptul draconic, de vizite oficiale pe urmele… Revoluţiei culturale, şi asta în plină campanie „Pilin Pikong” decretînd contrarevoluţionară gîndirea lui Confucius, dar vizînd de fapt elementele moderate din sînul PC-ul chinez. Pretuntindeni, masele populare îi întîmpină cu lozinca „Bienvenue à Tel Quel”, scriitorii fiind chemaţi la modul cel mai serios să expertizeze cutare uzină de tractoare, tipografie, spital, şcoală etc., etc. Timp în care Barthes citeşte Bouvard et Pécuchet – să fie o pură coincidenţă? –, lăsînd să-i scape, printre altele: „J’aime bien, parfois, ne pas m’intéresser”. Frază capitală, redînd dispoziţia scriitorului francez prins în angrenajul propagandistic al unui sistem închis. Înţelegerea lui merge direct la ţintă: „Le plus étrange de tout, ce n’est pas la Chine, c’est le Marxisme au degré radical (…) Totalitarisme politique absolu. Radicalisme politique. Personnellement, je ne pourrai vivre dans ce radicalisme, dans ce monologisme forcené, dans ce discours obsessionel, monomaniaque”. Şi aşa preţ de peste 200 de pagini.

Cum oaspeţii occidentali sunt purtaţi nu atît din oraş în oraş, cît din şedinţă în şedinţă, întreaga călătorie avortată a lui Barthes în China e de găsit în acest pasaj: „Speech mortel, comparaison passé/présent. Je regarde mon verre de thé: les feuilles vertes se sont largement épanouies et forment toute une épaisseur au fond du verre. Mais le thé est très léger, insipide, a peine une tisane, c’est de l’eau chaude. La fadeur renouvelée du thé est homologue à la fadeur répétée des discours”.

Doar că nu intri dădăori în aceeaşi… tizană. Altfel spus, acolo unde se încheie itinerarul lui Barthes („Bilan: trois admirations, deux résistances, une question”), al meu abia dacă stă să înceapă, evident cu aceeasi întrebare bathiană: „Alors, la Chine?”

Publicat în Carte | Fără comentarii »

Pentru totdeauna Virgil Mazilescu, 25 de ani după

duminică, august 16th, 2009

Ori de cite ori plec mai departe de Iaşi, pentru o perioadă de peste o săptămînă, iau cu mine antologia lui Virgil Mazilescu, Întoarcerea lui Immanuel, apărută în colecţia „Cele mai frumoase poezii” a editurii Albatros, în 1991, volumaşul de numai 160 de pagini fiind un fel de paşaport pentru străintate al liricii româneşti. Dacă ar trebui să-mi înclei cîte-o viză pentru fiece ţară în care l-am recitit – în unele ţări, de mai multe ori! –, mă tem că aş risca să astup o bună duzină de pagini; or, poetul, extrem de exigent cu sine însuşi, n-a prea dat la tipar texte peste care să treci cu vederea. În plus, poezia lui Mazilescu are acea rară calitate de a nu se lăsa prinsă din prima, ea arătîndu-se (exact ca Frumoasa fără corp a lui Eminescu – goală!) sub un văl maya care-o face intangibilă, cu atît mai dorită însă.

„Ni-l amintim destul de bine pe «omul virgil », scrie Gheorghe Grigurcu în prefaţa antologiei, schiţînd un portret memorabil al poetului, Stîlp de nădejde al boemei de la Casa scriitorilor, avea un stil autoritar pînă la emfază şi energie pînă la vehemenţă, convins pînă la ultima fibră a făpturii de însemnătatea în Lume a Poeziei şi, mai cu seamă, de însemnătatea propriei sale Poezii…” Cum nu l-am cunoscut în timpul vieţii, la rîndu-mi nu „mi-l amintesc”, cel mult pot să-l pomenesc, în aceste zile, cînd se împlinesc (pe 11 august) 25 de ani bătuţi pe muchie de la prematura-i dispariţie. Un sfert de secol în care, din bun al unui cerc restrîns de iniţiaţi, poezia sa a devenit, dacă nu un bun al tuturor (nu te apropiii nepregătit de scrisul autorului lui Guillaume poetul şi administratorul!), cel puţin un brand, y compris o valoare de export (cele cîteva antologii de autor apărute în ultimii ani în Franţa, Statele Unite, Germania, ca să nu mai vorbesc de antologiile colective în care Mazilescu este o prezenţă inconturnabilă). Timp suficient pentru ca biografia poetului să se întoarcă în legendă, iar receptarea operei în cult.

(Între paranteze fie spus, boema anilor ’80 de la Casa scriitorilor din Bucureşti poate fi împărţită – urmînd modelul anilor ’50: „Toată lumea bea cu Ţoiu/ numai Labiş cu-Andriţoiu” – în cei care beau cu N. Stănescu, majoritatea calificată, şi cei care beau cu V. Mazilescu, o sectă de fideli, de cele mai multe ori la mese învecinate, pînă la închiderea localului. E ca şi cum acerba rivalitate poetică şi-ar avea pandantul într-o competiţie bahică, pe care atît „bătrînul Nichita”, cît şi „omul virgil” au părăsit-o prematur – primul la 50 de ani, în 13 decembrie 1983, cel de-al doilea la 42 de ani, în 11 august 1984. Proximitatea marilor rivali, pînă şi în moarte, inclusiv în ce priveşte cauza decesului, datorată abuzului de alcool, se confirmă în timp, acum epurată de anecdotic; ca să zic aşa, din spirtul – băut! – arzînd cu pară albastră, a rămas doar flacăra de pe comori!)

Cum despre poezia lui V. Mazilescu s-a tot scris şi se scrie în continuare, n-am să îngroş rîndurile exegeţilor, ci voi cita cîteva opinii în care mă regăsesc, parţial sau întru totul: „Întreaga poezie a lui Virgil Mazilescu este expresia unui complex pe care l-aş numi al Alicei în Ţara minunilor” (N. Manolescu, în „România literară”, 1984); „Ecuaţii ale neliniştii şi paradigme ale tensiunii, poemele lui Virgil Mazilescu sînt o capcană: ele vorbesc despre disperare şi spaimă, despre alienare şi moarte cu afectată plictiseală şi dezinteres, cu sarcasm şi oboseală, într-o aparenţă familială şi colocvială. (…) Pornind de la o sfidare retorică, poezia lui Virgil Mazilescu a intrat tot mai adînc în ontologic, atingînd substratul de spaimă al existenţei poetice” (Al. Cistelecan, Poezie şi livresc, 1987); „În planul creaţiei, poetul se autosancţionează. (…) Îşi dă în vileag o nebănuită utopie existenţială, a neajutorării, a destrămării sufleteşti, a suferinţei de marginal. Îşi înscenează cu artă neputinţa. Îşi caută salvarea într-o slăbiciune cu atît mai semnificativă, cu cît antrenează după sine limbajul avangardei, trăgîndu-l într-un spaţiu al spaimei, al prostraţiei, al abuliei. Ingeniozitatea lui Gellu Naum e conectată la astenia lui Bacovia” (Gheorghe Grigurcu, „Autopedepsirea poetului”, în Virgil Mazilescu, Op. cit.). Ultimul cuvînt oricum îl are poetul (citez mai jos, respectîndu-i verticalitatea, unul dintre cele mai frumoase poeme ale liricii româneşti şi, de ce nu? şi universale, ce poate sta alături, pe plan naţional, de arghezianul „Niciodată toamna…”, iar pe plan mondial, de „Va veni moartea şi va avea ochii tăi”, al lui Cesare Pavese):

eu de sus de pe deal nu ştiu cum privii pentru totdeauna

eu de sus de pe deal nu ştiu cum privii pentru totdeauna

din dreapta turnului dintre animalele rănite (glorioşi sîntem)

ce m-ar costa să proclam drept genial

un anumit fel al tău femeiesc de a putrezi

eu dacă vrei să ştii privii lumea

prin şira spinării tale slabe

vreme a călătoriilor ieftine a noastră avem mijloace

şi din toate punctele de vedere a sosit clipa

şi sării dintr-o insulă într-un cer

dintr-un palmier într-un fluture

eu care privii lumea prin şira spinării tale

ducă-se acum ochii mei pe trei sănii înapoi la vavilon

Publicat în Creație | Un comentariu »

La plecare

duminică, august 2nd, 2009

În cîteva ore zbor la Beijing (via Viena), iar de acolo, pe 6 august, la Xining, provincia Qinghai, pentru a participa la The Second Qinghai Lake International Poetry Festival. Rugat, acum cîteva luni, de organizatori să le trimit cîteva poeme ca să le traducă în chineză (aflînd că plec în China, maestrul Aureliu Busuioc mi-a spus: “Dragul meu, întotdeauna am ştiut că scrii în chineză!”), le-am propus chiar “VAcA~ “, altminteri de inspiraţie tibetană, asta şi spre a-mi spori cireada de ediţii ale textului meu cel mai titrat & tradus, pe care-l reproduc mai jos (să-mi ţină locul!). La întoarcere, sper să aduc de curmei o “VAcA~ “ chineză, pe care s-o regăsiţi tot aici, pe pajiştea literelor române.   

“VAcA~ “

tatăl nostru cel carele-n cer eşti pripon precum eu pe pământ îţi sunt vaca legată cu funia mu1

2.

care funie e predicat fiindcă: 1) arată ce face subiectul şi 2) că răspunde la

întrebarea ce face? familia şcoala m-au

învăţat că subiect este “vaca”: ea smulge

- diateză activă – priponul. de mic vaccinatu-m-au anti-

dumnezeu: pentru mine priponul l-a smuls

tatăl meu pământesc păpuşarul l-a dat la fier vechi a pus mâna pe funie

şi m-a dus bou la şcoală să-nvăţ

împreună cu alţi papă-lapte a-mi pune

întrebarea al cărei răspuns îl cunosc. cât pe ce să

mă-ntorc vacă. ah! tu inocenţă pierdută o dată cu primul “de ce-s?”

şi ca unui copil ce-şi suprinde părinţii

făcând dragoste astfel mi s-a-nfăţişat adevărul. îl recunoscui: voi mu-

ri! a fost ca şi cum mă născusem din nou: m-am smucit din

aşternut rămânând nemişcat. numai funia mu

a vibrat şi vibraţia ei a-mplut aerul de

circumvoluţiuni. “nu-i lumină

nicări/ or muri toţi…” tot de-atunci eu am cearcăne. gata oricând

să-mi înnod funia mu – diateză

reflexivă – în jurul grumazului. de la un timp e doar noduri. cercând să-i

dau de capăt prin mâini mi-a trecut

ca un şir de mătănii: de nenumărate ori una şi-aceeaşi “de ce-s?” şi “de ce-s?”

pân’ cuvintele s-au contopit între ele. cândva – diateză pasivă -

funia mu mă va duce la el. care stă şi înghite

în sec noduri la fel cum din versul-poem

Tibi vero gratias agam quo clamore? Amore more ore re2

eu înghit câte-o literă până-mi stă-n gât ore re-

3.

alitatea: cu patru picioare cu uger cu coarne cu coadă în vârful

căreia ghilimelele sunt pămătuf. fiind băiet de la coada

vacii n-am fost trimis niciodată cu vaca – relaţia cu

patrupedul fiind stabilită prin asociaţie: puşti

când făceam câte-o poznă bunica-mi striga:

“faraonule!” carnea mea – şapte vaci albe cu lapte m’ncate de şapte vaci negre şi sterpe – de-atunci e-un

vis de groază din care trezindu-mă – să-l

tălmăcească – trimit după preot. şi preotul după

clopotar. şi el după gropar. la comanda “hei-rup!” ei smulg robul

din celula de temniţă (bine’nţeles că

habar n-au de ce-a zis anton pavlovici: “zilnic

să-ţi storci robul din tine”) şi-n grabă mi-l înfăţişează. cuvintele lui

mi le bag ca pe un stetoscop în urechi:

4.

“un poem este-aidoma unui imperiu. cum este

un imperiu? aidoma unui stomac de bovină – cântaţi

împreună cu noi: vaca paşte

iarbă verde… – cu două cămări: cea mai mare-i ca o magazie

unde iarba se culcă-n cămaşa cea verde şi noaptea

se trezeşte în zeghe vărgată-n cămara

cea mia mică, dar care de fapt întreţine digestia. (“nu te

întrista, a spus tata, pleci dintr-o

închisoare mai largă într-una mai strâmtă…”) eu am

ridicat o cincime de ţară – cântaţi

împreună cu noi: floricele

pe câmpii… – şi-am închis-o-n cămara mai mică. am pus

străji de jur împrejur. am pus zgardă curentu-

lui electric şi botniţa i-am aruncat-o cât colo. l-am tot asmuţat şi

i-am dat drumul pe sârma ghimpată şi (“… iar

la ieşire nu te bucura, a mai spus, vei schimba doar

o-nchisoare mai strâmtă pe una mai largă.”) astfel am

împărţit şi am împărăţit. repetaţi

împreună cu noi: un poem

este-aidoma unui imperiu: el are stomac

de bovină: abia după ce-a înghiţit la cuvinte începe

să le mistuie: laptele lui

noi îl bem când e seara îl bem la amiaz dimineaţa îl bem şi la noapte îl bem

şi îl bem3. subsemnat: iosif vis-

5.

sarionovici şi fraţii săi”. un vers lat un vers fără de capăt precum

paralela de 66 33′ latitudine Nord înconjoară poemul de jur împrejur.

peste cercul polar al gândirii am fost deportaţi noi supuşii cu sânge

cald al inimii unde din ceruri coboară pe mii de

funii mu transcendenţa în chip de ninsoare şi spânzură

ca o marionetă-n văzduh unde spaţiul

este una cu timpul: pustie scoţîndu-şi pe cap aurora

boreală ca pe o cămaşă pierdută la zaruri4. de-aici

nu există scăpare. doar dacă scriind un vers lat un vers fără de capăt precum

paralela de 66 33′ latitudine Nord te

laşi convins de cuvinte să fugi împreună cu ele. o “vacă” – o

poezie5.

6.

“a recita

poezii în temniţă, încheie ion mureşan, este echivalent cu a organiza o

evadare în masă”. serbăm, mureşan, cristofor, subsemnatul – trei crai de la

răsărit – ziua lui eminescu la gherla, într-unul din capetele

celularului mare “în formă de U foarte lat”6 – nu-i nevoie să

ridicaţi în sus mâinile să le-agitaţi: “eminescu-U-U-UUU!” – într-una

din celule făcute urgent “casă mare” – citate din

eminescu (ţarţamurile de prosoape deschid şi închid precum nişte

ghilimele fiecare citat) decorează pereţii alături de harta

româniei mari şi de “extrase din regulamentul intern” – împreună

cu o mie de tineri în zeghe vărgată – ah! părul lor scurt

şi sârmos ca gazonul englez pare-a fi tuns la zero de cel puţin zece

generaţii la rând – numai ochi şi urechi. prin dorinţa de libi

vulnerabili. trag aer de gherla în piept – spaţiul nu e decât diafragma

între timpul prezent şi trecut – şi expir bioxid de carbon de gulag:

“osip mandelstam – se povesteşte – în cele vreo c’teva luni

de detenţie, îngreţoşat de mizerie, nu s-a atins niciodată

de mâncarea cazonă. era un poet deosebit de subţire, c-un simt înnăscut al

igienei. curat un schelet peste umărul stâng aruncându-şi

toga cărnii. un publius naso-al gulagului. să-şi

ţină sufletul, le recita

delincvenţilor de drept comun kilometri întregi de poeme, drept care-l

răsplăteau – mai ceva ca-ntr-o proză de borges – regeşte: o hrincă de

pâine albă pe zi”. poezie, ah! panem et circenses.

7.

“oameni tare cuminţi. din popor. din poporul cu frică de

dumnezeu”. parcă-am fi toţi de-o mamă. de parcă

ne-a făcut mama-n noaptea în care

vaca neagră-a fătat o viţea şi viţeaua fătată-a fătat o viţea şi viţeaua fătată

a fătat o viţea7 de la care – întorşi de la ţâţă – am supt.

Note şi comentarii (sau şapte vaci slabe):

1. Potrivit religiilor tibetane, primii regi ai pământului “aveau toţi în creştetul capului o funie mu de lumină (…) Când mureau, ei se dizolvau (asemeni curcubeului), începând cu picioarele, şi se topeau în coarda mu din vârful capului. La rândul ei, funia mu se topea în Cer.” (R.A. Stein, La civilisation tibetaine, pp. 189-190); în Coran (III, 98) citim: “Ţineţi tare de frânghia lui Dumnezeu cu toţii şi nu vă împrăştiaţi”;

2. vers al călugărului Athanasius Kircher; în traducere ad-litteram: “Cum să-ţi strig gratitudinea mea? Prin dragostea ta, prin felul tău de a fi, prin rugăciunile şi prin actele tale”;

3. vers din poemul Todestango de Paul Celan, în traducerea lui Petre Solomon, “Contemporanul”, 2 mai 1947;

4. vezi Evanghelia de la Ioan: “19:23. Ostaşii, după ce au răstignit pe Isus, I-au luat hainele şi le-au făcut patru părţi, c’te o parte pentru fiecare ostaş. I-au luat şi cămaşa, care n-avea nici o cusătură, ci era dintr-o singură ţesătură de sus p’nă jos. 24. {i au zis între ei: “Să n-o sf’şiem, ci să tragem la sorţi a cui să fie”. Acestea s-au înt’mplat ca să se împlinească Scriptura…”;

5. parafrază după versul lui Alexandru Muşina: “O vacă, o poezie”. }n limbajul GULAG-ului, “vacă” însemn’nd deţinutul luat “de carne” de către grupul care evada din lagăr. Vezi Ryszard Kapucinski, Imperium: “C’nd au fugit deţinuţii de drept comun, l-au convins pe unul dintre politici – naivi şi neorientaţi – să vină cu ei. }n felul acesta se asigurau împotriva morţii de foame. La un moment dat îşi omorau victima şi-şi împărţeau între ei prada”.

6. vezi Paul Goma, Gherla, Humanitas 1990, p. 69; Din acelaşi volum reţinem: “… poezia de puşcărie nu trebuie judecată din afară, nici măcar de către puşcăriaşii odată liberaţi. Poezia de puşcărie n-are ce face cu libertatea, după cum libertatea respinge această poezie.” (pp. 172-173);

7. vezi art. “Sarcini de pierzanie” în: Ovidiu B’rlea, Mică enciclopedie a poveştilor rom’neşti, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1976.

Etichete: , ,
Publicat în Creație | Un comentariu »