Arhiva pentru: noiembrie, 2009

Librăria din Centru, în două seri

vineri, noiembrie 20th, 2009

Paradoxală ţară şi RM aceasta, al cărei imn de stat ridică-n slăvi Limba noastră, dar care o vorbeşte de te strînge-n spate, păstrînd în Constituţie articolul 13, de tristă faimă. Mai încoace, descopăr că sperietorile nu pun pe fugă, ci atrag zburătoarele mai ceva ca panourile publicitare.

Scurt pe doi, săptămîna trecută anunţam lansarea carţii lui Vasile Ernu, Ultimii eretici ai Imperiului, Polirom, 2009, printre vorbitori figurînd şi Mark Tkaciuk, adevărat – pus în ecuaţie cu Oleg Serebrian. Replicile nu au întîrziat: „Mark Tkaciuk la/şi Cartier?!!” (În realitate, este vorba de lansările de la Librăria din Centru, pe care le moderez de ceva timp, avînd invitaţi de toată mînă, de la ex-preşedintele Petru Lucinschi la ex-pepecedistul Ion Varta.) Că însuşi autorul şi-a propus să aibă o dezbatere de idei şi nu o baie de mulţime, nu mai conta – îi ofeream, vezi Doamne, duşmanului de clasă/neam o tribună, iar aşa ceva nu e cu putinţă, dom’le! (Mea culpa: şi eu am avut o reacţie asemănătoare cînd am dat nas în nas în studioul chişinăuean al Europei Libere de Victor Stepaniuc…)

Ca să vadă cu ochii lor ceea ce nu e cu putinţă, şi anume cum ex-consilierul lui Voronin lansează cartea unui scriitor român originar din Basarabia, a venit lume de pe lume – niciodată Libăria din Centru nu fu mai plină. Cei 160 mp s-au dovedit neîncăpători pentru toţi doritorii să ia parte la minune, unde mai pui că – respectînd parcă toate convenţiile genului – aceasta se lăsa aşteptată. Pierduţi în mulţime, alţi doi vorbitori anunţaţi – romancierul Vladimir Beşleagă şi prozatorul & traducătorul Oleg Pamfil – treceau neobservaţi, chit că anume ei erau ceea ce s-ar numi „din domeniu”. Doar că, între timp, avusese loc o extindere a domeniului luptei (ca să-l citez pe Michel Houellebecq), de la dezbaterea de idei la una politică.

Starea en-attendant-godot devenind insuportabilă, s-a început şi fără. Nu-i vorba, autorul era bine prezent, iar prezenţa sa de spirit decrispase nişte feţe, dar sentimentul aproape general era că are loc o lansare in absentia (lipseau de fapt doi, Tkaciuk şi Serebrian, unul însă în mod special). Şi atunci, dînd puţin peste cap scenariul iniţial, a ieşit la rampă auctorele nostru, cu următoarea afirmaţie bulversantă: „Mark Tkaciuk nu există…” (pour les connaisseurs, o parafrază adusă la zi după cele scrise la pag. 87 a cărţii: „Ceauşescu nu a existat, a existat însă o hologramă cu chipul lui, proiecţie a propriului său popor, a oamenilor lui din aparat şi a intelectualilor din ţara lui (…) Dacă Ceauşescu ar fi avut curajul să-şi privească supuşii, s-ar fi îngrozit, căci şi-ar fi văzut  propriul chip monstruos. Iar noi am fost prea fricoşi şi laşi pentru a-l privi şi a ne vedea chipul”). Altfel spus, Mark Tkaciuk „este un produs prin excelenţă al industriei cultural-politice” a RM. Or, miturile trebuiesc deconstruite tocmai prin coborîrea lor în realitatea imediată.

Excelenta analiză pe text a lui Vladimir Beşleagă, cu răsturnarea de perspectivă în final: nu autorul îi dăruieşte cititorului său (foarte exigent!) volumul proaspăt apărut, ci acesta din urmă îi înmînează lui Vasile ernu cartea înnegrită de notiţele sale pe marginea textului; memorabila formulă a lui Oleg Pamfil („periuţă de dinţi pentru creier”); cancanurile verbale ale autorului; oferta (Ernu: „Daţi-mi orice mit şi-l deconstruiesc în 3 luni de zile!”) şi cererea (o voce din sală: „Cît face să deconstruiţi Mitul – ştim cu toţii care – pentru bunică-mea?”), nici nu am observat cum a trecut o oră şi mai bine. Godot n-a mai venit; Serebrian s-a rotit o oră deasupra Chişinăului, apoi cursa Tarom a făcut cale-ntoarsă spre Bucureşti, ceeaţa împiedicînd avionul să aterizeze. Deja după lansare, aveam să aflu că şi Tkaciuk se afla în aeroportul din Chişinău, aşteptînd pe cineva de la Viena. Era 19.30 şi nimeni nu se mai grăbea nicăieri – baia de mulţime a lui Vasile Ernu nu s-a transformat, aşa cum îşi dorise aurorul, într-un duş scoţian.

La ieşire vorbeau doi tineri: „Vezi, dacă tot spui că Mark Tkaciuk nu există, el chiar ia (Sic!!!) şi nu există!”, zise primul; „Şi atunci, de ce n-am spus asta timp de 8 ani de zile?”, a venit replica celuilalt. I-am lăsat în prag, sigur că-n cele din urmă se vor descurca – aveau în mîini cîte o „periuţă de dinţi pentru creier”…

Şi încă: dacă tot atrag atîta lume sperietorile de ieri, mă gîndesc să-l chem pentru seara de poezie a revistei Clipa de joia aceasta pe Victor Stepaniuc, cel care se temea că, acordîndu-le burse copiilor basarabeni, România ne fură viitorul.

…nu l-am mai chemat pe Victor Stepaniuc pentru seara de poezie a tinerilor de la revista Clipa – proaspăta laureată a Premiului Tineretului în domeniul Literaturii – din joia aceasta: o fi el invitatul-surpriză un soi de cal troian, cu burta plină de inşi, dar tare mă îndoiesc că Republica Literelor se cucereşte în acest fel! Aşa că atmosfera Librăriei din Centru a fost respirabilă, dacă nu chiar de-a binelea ozonizată… (Între paranteze fie spus, la aceeaşi oră, ex-liderul formaţiei Ozon, Dan Bălan, tocmai se producea pe scena Palatului Naţional.)

Aide-mémoire: am iniţiat Serile Poetice de la Librăria din Centru în vara lui 2009, după o primă lectură publică în cadrul proiectului Noaptea Muzeelor, sincronizîndu-ne astfel, fără s-o ştim, cu Noaptea Uşilor Deschise de la Librăriile Humanitas. De fiecare dată, am avut un invitat de calibru, într-un recital solo, care la rîndu-i îşi invită alţi 5 colegi de breaslă, cu cîte 2-3 poeme. Prima a citit Marcela Benea, care tocmai obţinuse Premiul USM pentru volumul Evadare din frescă, Cartea Moldovei, 2008; i-a succedat maestrul Aureliu Busuioc, coordonatorul colecţiei „Antologia unui autor” de la Ed. Ştiinţa, serie pe care chiar Punct-ul Domniei Sale o inaugurase; a încheiat şirul Dumitru Crudu, revendicat pentru o seară de poezie, după ce că dramaturgia părea să-l fi confiscat definitiv. Scurt pe doi, dacă poezia este ceea ce s-ar numi haute couture a unei literaturi, Serile Poetice… urmau să devină adevărate parade de modă, în doi timpi: primăvara/vară şi, respectiv, toamnă/iarnă.

Primul „podium” din toamna/iarna 2009-2010 i-a revenit, cum era şi firesc – Premiul Tineretului în domeniul Literaturii oblige! –, „colecţiei” de la Clipa, cea mai performantă revistă a foarte tinerilor scriitori: în felul acesta, am înţeles să cinstim performanţa de echipă, care nu umbreşte, ci potenţează creaţia fiecăruia. Şapte voci distincte – 5 prezente la faţa locului (Aurelia Borzin, Ecaterina Bargan, Cristina Mogâldea, Adrian Gavriliuc şi Ion-Mihai Felea) şi altele 2 venind din boxele calculatorului (Aura Maru de la Bucureşti şi Tatiana Dumbravă de la Praga) – dintre care cel puţin două de o maturitate de necontestat (Aura Maru şi Aurelia Borzin), au creat o constelaţie (Ursa Mică?! Ursa Mare?!!) ce şi-a avut, cel puţin pentru o seară Steaua ei Polară.

Publicat în Eveniment | 2 Comentarii »

Petrecere de primăvară

vineri, noiembrie 13th, 2009

Port peste frunte o frânghie subţire

din care ancorele se vor naşte.

Aplec lin capul înspre ţărmul

pe care mai târziu te voi cunoaşte.

Sunt mesele spălate-n vin curat

şi pletele întunecă pahare.

Beau corpul unui iubit bărbat

ameninţat de o spânzurătoare.

Şi frica lui îmi intră-n sânge şi îi simt

ud ştreangul în care ar fi stat

şi trupul lui în trupul meu e liber

cum aerul în plante respirat.

* * * * * * *

Oricît de delicată ar părea la prima vedere – iar autoarea Jurământul-ui de sărăcie, castitate şi supunere scrie versuri cu adevărat suave, chit că arse de soarele negru al melancoliei –, poezia Gabrielei Melinescu este de o ferocitate aproape animalică, în sensul pur al cuvântului, verbul părând să ţâşnească din „gâtlejul strălucind de o rană sunătoare” odată cu sângele năboind pe gură. O rostire bogată-n globule roşii, bine oxigenată, fie că boceşte, se lamentează sau înalţă imnuri/rugăciuni, iată ce dă din poeta atinsă de boala de origine divină. Nicio voce lirică a anilor ’60-’70, exceptând-o poate pe Ileana Mălăncioiu, într-un registru mai grav, fără însă puritatea de fiinţa abstractă a Gabrielei, nu a redat mai plenar condiţia de femeie îndrăgostită, de la iubită (y compris a lui Nichita Stănescu) la văduvă (după ce că-şi pusese capăt zilelor tatăl ei drag, îi mor rând pe rând bărbaţii iubiţi); or, dimensiunea de eroină de tragedie antică se conjugă perfect cu aerul de poète maudite.

Publicat în Creație | Fără comentarii »

Două zile care au schimbat lumea – 7 noiembrie 1917 & 9 noiembrie 1989

marți, noiembrie 10th, 2009

72 de ani şi două zile, atît a durat comunismul în Europa de Est (cu excepţia de rigoare a regimului lui Vladimir Voronin, coborîtor din stafia marxistă – vă mai amintiţi: „O stafie bîntuie prin Europa, stafia comunismului” –, parcă spre a-şi justifia numele, pe franţuzeşte revenant). Nu atît anii, echivalenţi speranţei de viaţă în multe ţări europene, cît zilele, două la număr, mi se par – vorba clasicului – „mai lungi decît veacul”. (Formidabilă, replica polonezilor: „– Pe veci cu Uniunea Sovietică! – De-acord, dar nici o clipă mai mult!!!”)

Estimp, primesc de la Iaşi un ditamai pachet cu romanul lui Nichita Danilov, în şpalturi, Ambasadorul invizibil, predat editurii Polirom în iulie 2009, pe care mă apuc să-l citesc „peste rînd” (regretînd, o dată în plus, că nu am şi o rubrică a cărţilor anunţate), şi iată-mă-s deja pe la jumătatea volumului, parcurgînd – acum şi pentru Domniile Voastre – capitolul „O zi din viaţa lui Vladimir Ilici. Blestemul Casei Romanovilor”. După ce că, la şcoală & universitate, ne-au tot intoxicat cu Leniniana sovietică multinaţională & a lagărului socialist, lectura lui Danilov are o putere dacă nu taumaturgică, cel puţin tămăduitoare, chit că majoritatea rănilor s-au cicatrizat. Dar ce uşurare să citeşti, după sutele de pagini băgate pe gît cu de-a sila, această satiră vitriolantă în care Gogol îşi dă mîna cu Hieronimus Bosch:

„Lenin judeca lumea din punct de vedere statistic. Sîngele pe care-l vedea în faţă (eu eram acolo) se confunda cu petele de cerneală scurse peste literele bileţelelor pe care el le expedia pe front. Şi totuşi, în ciuda acestor pete (…), informaţiile privind violurile, pogromurile şi jafurile pe care le întreprindea Armata Roşie în teritoriu nu numai că i se păreau normale, ci unele dintre ele chiar îl încîntau, stîrnindu-i fantezia (…) „Auzi, zicea el, ce le-a mai trecut prin minte… He, he”, şi Lenin îşi freca palmele, cuprins de-o bucurie copilărească.

O altă telegramă, făcută ferfeniţă de atîta citit şi răscitit, relata un fapt cu totul ieşit din comun. După cucerirea unei staniţe, soldaţii au prins un episcop şi trei preoţi ce mergeau într-o cotigă. Au deshămat calul, au pornit moara, şi au legat feţele bisericeşti (…) de aripile ei. La fiecare rafală de vînt strigau ura (…), apoi se repezeau să spintece burţile prelaţilor ce se învîrteau în faţa lor (…)

Lenin citi întreg pasajul din telegramă, făcînd adnotări pe margine. (…) Se gîndi la execuţiile publice din timpul Revoluţiei franceze, la Robespierre, încercînd să inventeze, măcar în imaginaţia sa, o nouă ghilotină, adaptată vremurilor moderne (…) Un fel de moară de vînt, ale cărei aripi să reteze capetele înşirate unul după altul pe eşafod. O astfel de maşină instalată în Piaţa Roşie, în apropiere de Kremlin, ar fi putut deveni un simbol al Revoluţiei (…)

Se gîndi, de asemeni, să transforme bisericile în nişte mori de vînt. Aripile lor ar fi urmat să fie asamblate din mulţimea de icoane, la care încă se mai închina poporul întunecat. Întreaga Rusie ar fi putut să devină o imensă moară roşie, care să macine vînt şi teroare, alegînd neghina de sămînţa curată.”

Şi aşa preţ de 50 de pagini!

Că „visătorul din Kremlin” (degrabă vărsător de sînge nevinovat) e de fapt un revenant, mai pe româneşte spus strigoi, avea să mă conving sîmbătă, 7 noiembrie, cînd televiziunea de stat Moldova-1 a dat la „Mesager” un amplu reportaj despre mitingul organizat de PCRM cu ocazia celei de-a 92-a aniversări a „Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie”, alias lovitura de stat bolşevică. Totul într-o singură culoare, roşie! Asta în timp ce nu există mişcare a AIR care să nu fie comentată – bineînţeles critic! – de locotenenţii lui Vladimir Voronin, numiţii Igor Donon, Grigore Petrenco, Eduard Muşuc ş.a. Exact în acest timp, la TV-5, restul europenilor sărbătoresc cea de-a 20-a aniversare a căredii Zidului berlinez, despre care „imparţiala” M-1 abia de-şi aduce aminte. Or, dacă 7 noiembrie 1917 a schimbat lumea în rău, 9 noiembrie 1989 i-a redat o şansă.

Şi atunci – Memento mori 7 Noiembrie 1917; Memento vivere 9 Noiembrie 1989.

Publicat în Eveniment | Fără comentarii »

„Aux Armes (parlantes), citoyens!…”

vineri, noiembrie 6th, 2009

Acum, cînd stă să-mi apară volumul de poeme Arme grăitoare, după ce că tot am moşit cărţile altora, recunoştinţa mea se îndreaptă către Al. Cistelecan, de departe cel mai bun critic român de poezie din ultimele decenii, dar mai cu seamă omul care mi-a propus să ţin o rubrică de poezie la Vatra, începînd cu nr. 3/2008. Şi aşa, număr de număr (uf! ce fericire că au existat şi numere duble), rubrica – deloc întîmplător, Arme grăitoare (cititorii lui Michel Pastoureau ştiu de ce) – s-a transformat în carte, cinste cui a ilustrat-o (Vitalie Coroban). În mod firesc, ar fi trebuit să-i cer lui Cis un Cuvînt-înainte, dar tocmai domnia sa îmi scrisese postfaţa la ediţia germană a Yin Time-lor, Ludwigsbourg, 2007, pe care o reproduc mai jos.

* * * * * * *

O trestie în vîrful căreia e înfipt un cap de Christ romantic: acesta e Emilian Galaicu-Păun pe stradă. Dar nici trestia, nici chipul cristic, îmbinate într-o hieratică dezinvoltă, nu rămîn o strictă emblemă civilă, pur stradală. Din contră, ele participă profund la poezie, atît la structura tematică a acesteia, cît şi la dialectica şi freatica viziunii. Pe primul nivel, corporalitatea e explorată în metodă simbolică, în vreme ce sacralitatea e consacrată în metodă realistă; pe al doilea, ele se contopesc într-o scriitură corporală a iluminărilor sau într-o scriitură iluminată a senzaţiilor. Iar cele două scriituri se împletesc, la rîndul lor, pînă la indistincţie, într-un fel de stihialitate dezlănţuită a imaginarului, descărcat în ample tensiuni expresioniste în care revelaţia are concreteţea imediată a spasmului iar spasmul are gramatica diafană – şi atroce totodată – a misterului. Iese astfel o poezie de înalt voltaj şi de ample convulsii – sau cutremure – atît ale fiinţei, cît şi ale limbajului; o poezie parcă abia scăpată din teroarea viziunii şi care răsfrînge în pagină o panică vag controlată a propriei furori imaginative. Căci poezia lui Emilian Galaicu-Păun dintr-o astfel de furoare cu fond romantic îşi trage principiul vizionar şi chiar reporturile de cotidian, inserţiile brutale de real, exprimă la el o condiţie de febră profetică; nu sînt simple transcripţii, ci inducţii violente de angoase iar realul, oricît de imediat, se proiectează, de fapt, nu ca notaţie, ci ca ipoteză şi ipostază imaginative, ca epifanii entropice.

Discurs eruptiv, baroc, expansiv în temele sale şi de neoprit în avalanşele sale imaginative, încercînd să cumuleze în sine toate valenţele unei stări, condiţii sau simbol (lucruri care, la el, fac întotdeauna un nod inextricabil), pe criteriul unei „exhaustivităţi” vizionare, poezia lui Emilian Galaicu-Păun pune – cel puţin în aparentă – contradicţie principiul expansivităţii vizionare şi al elanului extensiv al scriiturii cu acela al profunzimii şi esenţializării. Şi, fireşte, nu le-ar pune în contradicţie dacă nu le-ar folosi simultan, dacă n-ar încerca să pacifice două poetici ce par a se exclude tranşant. Numai că Emilian Galaicu-Păun „esenţializează” chiar în vreme ce se întinde şi se lăţeşte peste tot şi, totodată, se lăbărţează chiar în clipa în care contrage dramatic viziunea. Nu pe rînd, nu alternativ, ci cu una şi aceeaşi mişcare, exasperînd astfel barochismul prin fulguraţii şi justificînd concentrarea prin explozii discursive în lanţ.

Principiul acestei sinteze imposibile e un soi de oximoron structural al viziunii, dispusă să-şi trăiască exclusiv contrariile şi să-l releve pe unul prin celălalt. Acelaşi principiu al „sintezei imposibile” operează şi la nivelul propriilor „abilităţi” constructive, manevrate în aşa chip încît să facă un drastic contrast între electricitatea vizionară a unor secvenţe şi artizanatul de detalii (dus pînă la jocuri intertextuale, decompoziţii subtile şi aranjamente savante), între stihialitate şi migală. Explozia incontrolabilă pare astfel ţinută în loc de inteligenţa subtilităţilor, iar febra viziunii pare a se răci sub efectul pasajelor de literat abil. E vorba, desigur, de două ritmuri vizionare, de două viteze ale viziunii, una fulminantă, cealaltă migălită; dar şi aici, nu de viteze sau ritmuri aplicate pe rînd, ci simultan; sau, în cel mai rău caz, viteza lentă, artizanală, nu constituie decît premisa de demaraj a ritmului eruptiv. De regulă, însă, Emilian Galaicu-Păun înaintează cu ambele viteze deodată.

Contradicţia funciară dintre hieratism şi barochism, dintre decantarea esenţei şi producţia de detalii, se rezolvă printr-un fel de vampirism diacronic al viziunii. Deşi pare extensiv şi expansiv, principiul scriiturii e, la Galaicu-Păun, unul extrem de restrictiv. Cărţile sale se înghit una pe alta, fiecare din ele absorbind esenţialul din cele precedente (nu reluînd texte, ci reluînd, în alte dimesiuni vizionare, aceeaşi reţea de simboluri şi aceeaşi problematică a condiţiei). Numai neputinţa de a scrie direct cartea ultimă, cartea „esenţelor” sau „cartea cărţilor”, l-a determinat pe Galaicu-Păun să se apropie de ea prin aproximări succesive. Căci, altmiteri, viziunea sa e un proiect piramidal iar expansivitatea scriiturii nu e decît efectul pervers al contracţiei vizionare şi al densificării implozive a semnificaţiilor.

Al. Cistelecan

Publicat în Carte | Un comentariu »

Arme grăitoare. La închiderea ediţiei

duminică, noiembrie 1st, 2009

Şerban Foarţă este singurul poet român în viaţă la care aş fi intrat bucuros ucenic, dar neavînd această şansă, a trebuit să-mi făuresc singur Arme-le grăitoare. Acum, cerîndu-i să-mi scrie cîteva rînduri pentru coperta a 4-a a volumului de poeme de pe urmă, Domnia Sa mi-a trimis textul de mai jos – pentru mine, echivalent cu o investire în cavaleri!

* * * * * * *

Emilian Galaicu-Păun e, fără a fi un propriu-zis ermetic, unul dintre cei mai dificili poeţi ai noştri. Greu de spus în câteva cuvinte cam ce şi cine este el. În primul rând, el nu-i un nume, ci, expressis verbis, un graffito: em. g.-p. El este scris: rescris, prescris, – greu de descris (de scris!) pe scurt; şi şi mai anevoie de înscris în scris/într-o inscripţie lapidară… Ceea ce vede-se cu ochiul liber e că poetul nostru e contradictoriu în exces.

Dacă termenul n-ar fi cam prea tocit, aş spune că e un oximoronic. Oximoronul e o sabie cu, evident, două tăişuri; dar una singură, oricum. Contrariile, el, le conciliază cam tot atât cât le şi  pune-n evidenţă. Unul din contrariile acestea ar fi, să zicem, diglosia însăşi a poetului de dincolo de Prut. Acest „strabism” lingvistic, dacă vreţi, naşte, la rându-i, alte bifurcaţii, – de ordin mental sau, doar, sentimental. Oximoronicul em. g.-p. se dă pe sine drept un „cainabel”. Aiurea, o „negresă-bălană” (ca aceea a lui Georges Fourest) face pandant cu „harap-alb”. Dichotomia Soare-Lună e, pare-se, obsesia lui em. g.-p. „Oximoronul” ce le conciliază este mereu, aici, Yin-Yang-ul, – ce este, într-un fel, „specialitatea casei” a acestei poezii. Oximoronice, la limită, ar fi şi numeroasele mots-valise din compoziţiile de faţă. Ele nu sunt, mai niciodată, gratuite, ci, in extremis, disperate (în pofida… dispersării iniţiale). em. g.-p. e un cultivator al calamburului, mai totdeauna, grav, iar nu, aşa-zicând, calamburlesc!

Fundamentala contradicţie însă a acestei poezii aparte este aceea dintre simplu şi savant, dintre vitalitate şi livresc, dintre naiv şi prea-sofisticat. em. g.-p. e un amestec straniu de poeta doctus (doctissimus chiar) cu omul frust al poftelor carnale (p[ăun]. aime g.?!), al incarnadinului femeii (dezgolite, bineînţeles), al spaimei subreptice de Doamna descărnată. Textualizant (şi intertextualist), carnea, în ocurenţă, nu se preface-n rouă (ca-n… oftativul Prinţului de Dania; sau ca la poeţii simbolişti, adepţi ai solubilităţii ei în aer), ci, din contră, verbul (cu „v” mic) năzuie să se preschimbe-n carne. De unde, materialitatea unui vers preaplin, altminteri, de trimiteri, multe, foarte multe, livreşti obscure sau absconse, de citate (cu şi fără semne-ale citării). Un singur exemplu dintr-o sută: cine-ar spune că o frază ca aceasta (anodină,-n felul ei), anume „toate cu gemeni şi nici una din ele nu-i stearpă”, provine din Cântarea Cântărilor, VI, 6? Sau că un oarecare Joseph Grand, mult preţuit de em. g.-p., e autorul simili-sisific din Ciuma lui Albert Camus, – marota căruia e forma ideală a zicerii cu „iapa alezană” (ce va sa zică roaibă).

Perfecţionist sau nu, Emilian Galaicu-Păun e unul dintre cei mai culţi (ba chiar oculţi) poeţi români contemporani… Cât despre titlul cărţii, Arme grăitoare (decalc din franţuzeşte: armes parlantes), semnificaţia-i e aceea din, între alţii, marele Hasdeu (cf. Etymologicum, s. Basarabă), transprutic, şi el, ca em. g.-p., – anume: „Se ştie că în veacul de mijloc o mare parte din mărci[le] nobilitare erau ceea ce se numeşte în eraldică «armes parlantes», «figurae paronomasticae», adecă pe pecete sau pe steag figurau lucruri al căror nume, peste tot sau măcar întrucâtva, aducea aminte de numele familiei nobile respective.”

Şerban FOARŢĂ

Publicat în Carte | Fără comentarii »