Arhiva pentru: februarie, 2010

„Nea! Nea! Nea[mul nevoii]!”

miercuri, februarie 24th, 2010

(Fără alt comentariu – mai degrabă în aşteptarea comentariilor Domniilor Voastre – vă propun un fragment de roman ce abordează o chestiune „la ordinea de zi”)

* * * * * * *

Abia dacă au ieşit din casă, că Realitatea îi şi  luă în primire, sărindu-le în faţă şi dând prietenos din coadă. Numele căţelei, luată astfel în stăpânire fără ca să-şi ceară voie de la nimeni, exprima atât calitatea ei trecută, cu litere de-o şchioapă, pe suport material şi afişată la intrarea în curte – „ВО ДВОРЕ ЗЛАЯ СОБАКА” –, cât şi variaţiile cantitative sezoniere ale micii haite ce-o însoţea, 4-5 dulăi în perioada de împerechere, 2-3 ţânci după. Greu de spus de ce se legase anume de ei – şi alţi copii de vârsta lor se grăbeau, la ora aceea, la şcoală –, dacă nu cumva chiar fraţii şi-au făcut-o tovarăş de joacă, pe potriva lor. În Ch-ău, câinii de soi răspundeau la comenzi ruseşti, pe când maidanezii lor puteau fi strigaţi ca la ţară: „Nea! Nea! Nea[mul nevoii]!” Ţara însăşi se chema, la origini, după numele unei căţele; nu i-ar fi putrezit oasele cui au dat-o… la câini! Dintr-o curte-n alta, cotind-o din strada Armenească pe 25 Octombrie şi traversând strada Kotovski puţin mai jos de magazinul „Вина Молдавии”, pentru a ieşi pe bulevardul Lenin prin 28 Iunie, Realitatea îşi îngroşa rândurile, astfel încât, odată ajunşi în faţa şcolii nr. 1, fraţii avură senzaţia, indusă de lectura Colţ-ului alb, în cazul ăluia mai mare, că tocmai coboară dintr-o sanie trasă de câini, chit că erau în luna mai. Sigur, ar fi putut urca pe Armenească până pe Lenin şi de acolo s-o ţină tot înainte în linie dreaptă până pe Puşkin, dar atunci nu s-ar fi ales cu această escortă de strânsură ce li se gudura la picioare şi care-şi lua acum rămas bun de la dânşii. Faptul că cineva asculta de ei, fie şi cu preţul a două sandviciuri cu cârnat pe care nu mai ajungeau să le mănânce la recreaţia mare, trebuie că le ridica moralul, chiar dacă nu o dată fură întâmpinaţi cu: „Дворняжки они и есть дворняжки!” Nu-i mai puţin adevărat că nimeni dintre colegii de clasă nu ar fi fost în stare să înşire, pe foaia în pătrăţele a sectorului Centru, o frază cap-coadă cu o duzină de predicate patrupede la mâna a două subiecte, unul într-a cincia, altul într-a treia. De n-ar fi fost reacţia instructoarei de pionieri a şcolii, prin cumul învăţătoare de limbă şi literatură moldovenească cu studii la fără frecvenţă: „Dacă-i mai aduceţi o dată, сдам на живодерню!” Model de bilingvism armonios, cuvântul ieşit din gura tovarăşei învăţătoare: ca şi cum fapta comisă în limba maternă se cerea pedepsită în ruseşte. Şi ei, să nu tac?! „Союз нерушимый…/ cum nu ţi-i ruşine/ c-ai mâncat o coadă de câine?” În prima clipă nici nu şi-au dat seama ce li se întâmplă, şi dacă instructoarea de pionieri ţipa la ei sau se răstea la toată lumea, care lume tre’ să fi fost tare de ureche; şi abia când simţiră cum se sufocă, traşi de cravatele lor roşii pe scări, unde?, lăsând în urmă cabinetul directoarei de la etajul 2 (degeaba se chema că şcoala lor era cu înclinaţie franceză, numărătoarea etajelor tot a la russe se făcea!), să fi scăpat?!, cancelaria de la 3, nu le venea să creadă, şi făcâdu-li-se vânt în camera pionierească de la 4, întotdeauna gata!, s-au prins că realitatea i-a ajuns din urmă, în chip de haită. Dezlănţuită de-a binelea – i se spunea, până şi-n cancelarie, Tacianka7, asta fiindcă nu-i mai tăcea gura –, femeia mitralia cuvintele, în rafale lungi, mai abitir ca Anca lui Ciapaev albgardiştii. La viteza cu care-i executa, metodic şi cu ferma convingere că le dă o lecţie de viaţă, era peste putinţă s-o urmărească. Şi doar când îi simţiră mâinile – aceleaşi care i-au îmbrobodit pionieri – cum le deznoadă cravatele roşii, parcă a început să ajungă şi la ei că nu de la patrupedele aduse până-n pragul şcolii li se trage, ci de la coada de câine băgată, pentru rimă, în Imnul de Stat al URSS, şi asta chiar în preajma zilei Pionieriei. Păliră ambii, ca şi cum odată cu mătasea purpurie, tovarăşa instructoare i-ar fi golit de sînge. Se şi vedeau scoşi la careu, asemeni nenorocitelor dintr-a şasea, pe care tot Tacianka le prinsese cum ciocneau ouă roşii (sfinţite!!!) exact în momentul în care coloana lor se vărsa, pe Gogol în jos, în marea de oameni din Piaţa Biruinţei, pentru a defila prin faţa monumentului lui Lenin, de 1 Mai. Gazeta de perete a şcolii le înfăţişa şi astăzi ieşind fiecare dintr-o jumătate de coajă de ou roşu – păpuşi ruseşti, nu alta –, cu cravatele pioniereşti legate invers la gât, pe post de baveţele. Legenda spunea: „– Pionieri, în numele cauzei lui Lenin şi a Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, fiţi gat!/ – Adevărat că gata!” Aşa cum era de aşteptat, fapta instructoarei de pionieri fu lăudată la consiliul pedagogic, doar că, după, majoritatea colegilor i-a întors spatele. Şi acum, cu ce se alegea ea denunţându-i?! În tot cazul, nu putea fi acuzată că n-a luat atitudine, în eventualitatea că fraţii au fost auziţi, în hărmălaia de afară. Altminteri, cineva tre’ că le-a pus în gură cuvintele acelea, îi trecu prin cap, mai speriată de ce-a putut ea să înţeleagă decât puştii de ce-a dat dintr-înşii. Şi, înainte să sune la lecţie, se pomeni că-i mustră, mai mult de formă: „Aşa se leagă cravata?!… Ultima dată vă arăt cum…” Odată înnodate la loc, îi salută scurt cu palma la frunte: „Fiţi gata!” Fiecare primi cravata celuilalt, ca şi cum, după ce că erau fraţi de sânge, s-ar fi luat şi fraţi de cruce: „Întotdeauna gata!”

Fragment din romanul Ţesut viu. 10 x 10, în lucru

Publicat în Creație | Un comentariu »

Variaţii pe o temă (teamă) basarabeană

luni, februarie 22nd, 2010

Niciun scriitor de limbă română nu a prins realităţile noastre…  „geopolitice” – un cuvânt la modă de când se tot vorbeşte de Europa regiunilor! – într-o formulă mai lapidară decât Vasile Romanciuc, autorul antologicului poem Temă (teamă) basarabeană:

Prut –

trup

rupt.

(în comparaţie cu acesta, orice haiku sună ca un mic epos). Patru litere cât patru Evanghelii, trei scrâşnite din dinţi (p, r, t) şi doar una (u) glăsuită!

Bucuria de a-l avea în calitate de protagonist al Serii Poetice de la Librăria din Centru, joi 18 februarie, pe autorul REcitirii proverbelor, Ştiinţa, 2007, a fost cu atât mai mare, cu cât omul şi poetul cu acelaşi nume se revendică nu atât din pasărea măiastră a succesului la public, cât din rara avis a apariţiilor publice. Este greu, dacă nu chiar de-a dreptul imposibil, să ţi-l imaginezi pe Vasile Romanciuc dându-se în spectacol (y compris, de poezie), astfel încât atunci când s-a văzut în faţa microfonului mai mult cuvintele l-au exprimat decât el le-a rostit. În modestia lui funciară, poetul a reuşit performanţa să transforme seara sa de poezie într-o serată a invitaţilor săi (Arcadie Suceveanu, Leo Butnaru, Iulian Filip, Aurelia Borzin şi debutanta Dumitriţa-Raluca Parfentie), dintre care unii au citit cam de două ori pe cât a citit protagonistul. În acest context, gestul Dumitriţei-Raluca Parfentie de a recita un poem de-al lui Vasile Romanciuc a fost nu doar unul reparatoriu, ci de o eleganţă desăvârşită.

Astfel încât, animat de aceeaşi pornire, mă retrag în culise, lăsându-vă în compania unuia dintre cele mai frumoase poeme din câte s-au scris vreodată la noi (pe care vă rog să-l gustaţi… în scris, comentându-l pe îndelete):

Tabla înmulţirii cu şapte

Nimeni,

nimeni nu mai vrea să fie balaur.

Nimeni.

Mai ales balaur cu şapte capete.

Că nu-i glumă să-ţi cumperi

şapte pălării deodată.

Sau şapte perechi de ochelari.

Iar dacă mai eşti şi fumător, ce faci?

Iar dacă-ţi mai place şi păhărelul?

Bineînţeles, e grozav să-l bârfeşti pe cutare

cu şapte guri sincronizate,

dar face să fii balaur

numai pentru atât?

Dar când prind a se certa

cele şapte capete –  care dintre ele-i mai deştept? –

vai, Doamne! cum se mai mănâncă,

cum se mai muşcă!

Hai să fim oameni, zice balaurul,

furat de gândurile acestea pedagogice,

apoi se dă de şapte ori peste cap

(peste… capete),

având certitudinea că  se transformă

în

omul nou, omul nou, omul nou,

omul nou,

omul nou, omul nou, omul nou.

Publicat în Eveniment | Un comentariu »

Adio, „Arme…”!

miercuri, februarie 10th, 2010


Ştiu, şi nu din auzite, că viaţa unei cărţi începe deîndată ce iese de sub tipar, dacă nu cumva încă în manuscris, când logica internă a scriiturii dejoacă adeseori planurile autorului. Există apoi o perioadă de graţie – mai lungă, mai scurtă, în funcţie de receptivitatea critică – în care, deşi „la casa ei” (adică în librărie), cartea îţi mai aparţine oarecum, cel puţin până pune mâna pe ea primul cumpărător. Dacă o şi deschide, tot o mai simţi încă drept „a ta”. Chiar şi împrumutată, rând pe rând, unor oameni ce au s-o devoreze (mare atenţie la cărţile ce sucesc minţile cititorilor!!!) sau abia dacă vor răsfoi-o (…şi la cititorii unei singure cărţi!), şi tot n-a plecat cu totul de la tine. Până când se găseşte cineva care să scrie despre carte, dându-i astfel paşaportul ei pentru străinătate (cât pe ce să zic: „eternitate”).

Mi-am scris Arme-le grăitoare timp de-un deceniu (adevărat, cu intermitenţe – uneori de peste doi ani, răstimp în care am tradus din marii istorici francezi: Robert Muchembled şi Michel Pastoureau; oricine vrea să înţeleagă mai mult din simbolistica titlului şi nu numai, ar trebui să înceapă prin a citi O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, Cartier, 2004), prins din martie 2008 într-o cursă contracronometru la revista Vatra, unde mă angajasem să public câte un poem pe lună. Când a apărut, în cele din urmă, pe suport de hârtie (Cartier, 11 noiembrie 2009), m-am grăbit să întorc pagina, şi asta pentru a mă elibera (mai ţineţi minte: „O carte scrisă este-o boală-nvinsă…”). Nu că m-aş fi grăbit să predau armele, din contră: le angajez plenar într-o campanie – şi asta de durată, de prin 1989! – pe care teoreticienii literari o numesc simplu: „roman”. (Din când în când, mă prind să vă trimit veşti, de pe linia întâi…)

Acum, că tocmai a apărut (prima!) cronica lui Mircea V. Ciobanu la carte (vezi România literară, nr. 2/ 2010), pe care – cu bunăvoinţa autorului, căruia îi mulţumesc şi pe această cale – o reproduc mai jos, iată că s-a şi consumat despărţirea, iar mie nu-mi rămâne altceva decât să rostesc: „Adio, Arme…”!

* * * * * * * * * *

Ca orice poeta faber (născut, totuşi, nu făcut), dublat însă de un poeta doctus (format, după moda optzecistă, „învechită” deja, în biblioteci), Emilian Galaicu-Păun îşi adună cărţile chiar din această viaţă: din lecturi şi – important – din propriile cărţi trăite. Un loc comun deja: poetul nu îşi scrie cărţile, îşi scrie Cartea. Şi-o scrie, după ultimele dovezi, în ordine inversă: pornind de la apocrife, pe care, cu fiece ediţie, le esenţializează. Este reciclajul continuu, despre care Al. Cistelecan spunea că „se bizuie pe principiul ţuicii ardeleneşti: ea «întoarce» mereu aceeaşi substanţă, până când se obţine un lichid care ia foc de la sine”.

Esenţializarea se obţine (şi) prin procedeul „săpării în sine”, aşa cum îşi lucrează sculpturile Henry Moore: subţiindu-le pe dinăuntru. Poemul din centrul geometric al cărţii*, Figură în repaos, este emblematic în acest sens: „[...] 16. Din braţe şi picioare i s-au scurs gesturile, apoi, ca nişte fluvii în timpul secetei, braţele şi picioarele. / 17. Tot ce a îmbrăţişat şi pe ce a pus mâna vreodată i s-a scurs printre găurile din palme…” (că tot vorbim de esenţe, a se observa această scriitură în versete biblice). Aceeaşi imagine emblematică, în Autoportret cu ochelari de ceai: „fiinţă-n scădere, cum ai scutura / termometrul…”

Din poeme care-i constituie pâinea zilnică, printr-un angajament „de rubrică” la Vatra, iată s-a mai adunat de o carte, „copertată tradiţional” de două poeme antologice: „carte nu ştié…” şi “VAcA~ “. Structural şi conceptual, este un volum de reciclaje, poetul prelucrând în acest reactor nuclear nu numai materie primă diversă, ci şi aplicând tehnologii în veşnică rotaţie.

Este, în general, imposibil să cuprinzi în angrenajul unui singur poem valenţele şi mecanismele „gradului zero al poeticităţii” în genul lui M. Ivănescu, pe care s-ar suprapune expresivitatea densă a lui Ion Mureşan ori fanteziile lui Gellu Naum, toate finisate (pe deasupra!) de peniţa ascuţită bine a lui Foarţă… Dar Em.G-P. chiar scrie o poezie imposibilă şi (nici o contradicţie) absolut originală. Or, cam încoace bate şi o idee din postfaţa lui Şerban Foarţă: „Perfecţionist sau nu, Emilian Galaicu-Păun e unul din cei mai culţi (ba chiar oculţi) poeţi români contemporani…”

Tot mai exigente / mai subţiri cărţile poetului, iar, cu o lamă desenată pe copertă, Arme grăitoare, ultimul „raport literar” al lui Em.G.-P., are grosimea unei casete de lame de ras. Până la consistenţa unei singure lame mai este, dar tendinţa e vizibilă…

Publicat în Carte | Fără comentarii »

De neamul moldovenilor

luni, februarie 8th, 2010

Nişte studenţi în Librăria din Hol din Chişinău. Judecând după cărţile pe care le întreabă – nu se ostenesc să le caute! –, de la juridică. Brusc, unul dintre ei dă cu ochii de ediţia Suflete-lor moarte ale lui Gogol, de la Editura Cartier. Replica lui – de milioane!!! – spune mult despre proverbiala dragoste de carte a moldovenilor:

- Da’ ce, Google şi-a scos o carte?!!

Publicat în Eveniment | 9 Comentarii »

Magistrul CUC-ilor

duminică, februarie 7th, 2010

Nimic nu curăţă mai abitir creierul de rugină – pe dinăuntru! – decât jocurile intelectuale, lucru înţeles perfect de Hermann Hesse, autorul nemuritorului Joc cu mărgele de sticlă (dacă tot am deschis lista, amintesc în treacăt alte două titluri: Jucătoarea de go, a lui Shan Sa, şi Maestrul de go, al lui Yasunari Kawabata – pe post de… supliment literar-artistic la jocul propriu-zis). Nu despre „zăbava cetitului” voi vorbi însă în cele ce urmează, ci nemijlocit despre patima – de data asta fără note peiorative în glas – jucătorului. Sigur, altul decât al lui Dostoievski (scuzaţi vă rog, nu pot să nu-l citez pe Leonid Ţâpkin cu O vară la Baden-Baden, roman în care marele Dosto nu face decât să joace şi, de cele mai multe ori, să piardă – până şi inelul de cununie al tinerei sale soţii!!! – la cazinou).

Acum zece ani bătuţi pe muchie (şi o zi, ca să respectăm adevărul istoric: adică, pe 29 ianuarie 2000) nişte tineri de la noi s-au aşezat pentru prima oară – urmând exemplul magiştrilor de la Что? Где? Когда? – la masa de joc, şi uite aşa s-a născut Clubul Moldovenesc al Jocurilor Intelectuale. Întâmplarea face ca din juriul celei de a doua „sesiuni” a CUC-ului (Ce? Unde? Când?), care a avut loc într-un club de la Ciocana, undeva între Biblioteca „Transilvania” şi „Casa Cărţii” (cer iertare, astea chiar mi-s reperele, inclusiv geografice), să fac parte şi eu, alături de Sergiu Pavlicenco, Oleg Serebrian, Val & Valentina Butnaru ş.a. Cum se întâmplă de regulă în asemenea situaţii, ţin minte că ne lansasem şi noi într-un fel de competiţie neoficială cu echipa de la masa de joc, încercând să ghicim răspunsul înaintea de a fi anunţat. Probabil am dat şi nişte premii; si – sigur, ne-am dat şi noi cu părerea în ce priveşte desemnarea magistrului. Dacă nu mă înşeală memoria, chiar a lui Marcel Spătaru, actualul conducător de joc.

După  care, ne-am căutat fiştecare de nevoile lui: eu – pardon! – de cărţi (cetite, traduse, scrise, comentate), CUC-ul de… numărat anii! Glorioşi, din câte se pare. Am fost peste măsură de impresionat când, la şedinţa din ultimele zile ale lui decembrie 2009, am întâlnit cel puţin trei generaţii de „CUC-i”, de la părinţii-fondatori, printre care un cvadruplu magistru, la liceeni. Cum nu mai eram în juriu, ci pe post de sponsor de la Cartier (editură, nu orfevrărie – să nu fie cu banat) ce urma să desemneze cel mai bun jucător, am urmărit „ostilităţile” de la masa de joc cu sufletul la gură, punându-mă involuntar în locul fiecăruia dintre cei şapte, schimbaţi prin rotaţie de îndată ce echipa pierdea (eu însumi am „scos” câteva partide, pentru mine, ghicind vreo patru răspunsuri,  insuficiente pentru a accede în marea finală). Mai cu seamă ultimul joc, al echipei Larene, a fost deosebit de spectaculos – în final, câştigat cu brio! Noul magistru a fost nu atât ales, cât aclamat de mulţime, iar mie nu-mi rămânea decât să-i înmânez ditamai cărţoiul (aici am o scuză, cartea era cu desene, mai exact cu reproduceri ai marilor iconari ruşi în frunte cu Andrei Rubliov!), Nikodim Kondakov, Icoane. Până aici, toate bune si frumoase…

… dacă din sponsor care oferă unul dintre premii (acum chiar n-am nicio scuză – iarăşi cărţi!!!), nu ajungeam eu însumi, în fruntea unei echipe de VIP-uri (Angela Arama, Oleg Efrim, Nicu Ţarină, Sorin Bucătaru, Vasile Botnaru şi Constantin Cheianu), la masa de joc, sâmbătă 30 ianuarie, şi tocmai la şedinţa jubiliară. Ce să zic, havuzul din grădina publică „Ştefan cel Mare” nu are atâta apă câtă adrenalină a ţâşnit preţ de jumătate de oră, cât ne-a trebuit ca să… câştigăm cu 7 la 5 (de unde Angela Aramă se temea să nu pierdem cu 7 la 0). Şi aşa, tot scuzându-mă că vă bag pe gât cărţi şi iar cărţi, am ajuns la rându-mi magistru: nu că aş mai fi jucat la viaţa mea, ci fiindcă – vorba lui Mallarme – j’ai lu tous les livres.

Publicat în Eveniment | 2 Comentarii »

Nişte intelectuali

vineri, februarie 5th, 2010

Oricine are o brumă de carte, trebuie că a avut senzaţia de deja vu, sau mai degrabă de deja lu, dând cu ochii peste acest titlu – de bună seamă, aduce a Nişte ţărani de Dinu Săraru. Nu e nici o legătură directă dintre scrierea lui Dinu Săraru şi fenomenul despre care ţin să vorbesc în ceea ce urmează, decât că tinerii intelectuali de la Forum-Plural – un soi de replică basarabeană în miniatură a Colegiului Noua Europă – sunt dacă nu născuţi la ţară (Aurelia Felea), cel puţin descendenţi ai „primei, cel mult ai celei de-a doua generaţii încălţate” (Andrei Cuşco, Petru Negură).

Fenomenul s-ar numi competiţia de idei, într-o societate ce-l mai confundă pe Gogol cu Google, business-ul competitorilor (sau mai bine zis, al competenţilor!) fiind chiar producerea şi schimbul de idei. Pe durata anului 2009, lucrul acesta se întâmpla o dată pe lună, la Librăria 9 din Chişinău, printre invitaţii Forumului Plural numărându-se bunăoară şi dna Stella Ghervas, basarabeanca stabilită în Elveţia, actualmente directoare de studii la Institut d’Etudes Avancées din Paris şi la Maison des Sciences de l’Homme din Paris, distinsă în 2009 cu Premiul Guizot al Academiei Franceze pentru volumul Réinventer la tradition. Alexandre Stourdza et l’Europe de la Sainte-Alliance. De regulă însă, nu valorile recunoscute dau tonul acestor mini-conferinţe, ci tinerii în plină afirmare.

Revenind la pomelnicul din primul aliniat, ăla dintre paranteze, ceea ce mă surprinde plăcut nu este reuşita propriu-zisă a tinerilor (tustrei doctori în ştiinţă, dintre care doi – Petru Negură şi Andrei Cuşco – ai unor universităţi străine, din Paris şi, respectiv, din Budapesta), ci perpetuarea unui model formativ pe un teren aproape viran în acest sens. De bună seamă, una e să fii bursier al NEC-ului (New Europe College) lui Andrei Pleşu, şi cu totul altceva să creezi în ograda ta o instituţie dacă nu similară, cel puţin făcând trimitere la Model – fără a beneficia de infrastructura acestuia. (Altminteri, nu de minţi strălucite ducem lipsă, ci de instituţii ce le-ar da posibilitatea să se realizeze la randamentul deplin!)

Acestea fiind spuse, trec la evenimentul propriu-zis: marţi, 2 februarie, la Librăria 9 a avut loc o lansare a volumului New Europe College. Petre Ţutea Program. Yearbook 2006-2007 – mai puţin obişnuită însă, elementul novator fiind transformarea lansării într-o prezentare a comunicărilor publicate. Practic, o mini-conferinţă ştiinţifică. Suficient să citez titlurile – Geografie, frontiere şi limitele spaţiale ale modernităţii prin prisma intelectualilor ruşi şi români de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, de Andrei Cuşco; Faţă în faţă: memorialistică şi surse oficiale despre foametea din Basarabia din anii 1946-1947, de Aurelia Felea; Educaţia cu violenţă. Învăţământul primar rural din Basarabia interbelică: de la pedeapsa corporală la violenţa simbolică, de Petru Negură – ca să vă faceţi o idee despre anvergura cercetărilor. Expuse unui public studios, stârnind dezbateri, se cheamă că spiritul lui Petre Ţuţea, acest Socrate român, a fost cu noi – ca să zic aşa (cu gândul la cercul de la Păltiniş, de-acum câteva decenii). Ceea ce înseamnă că la doar câteva zile de la trista aniversare – pe 28 ianuarie curent s-au împlinit 20 de ani de când s-a scandat la Bucureşti: „Moarte intelectualilor!” şi „Noi muncim, nu gândim!” – boierii minţii sunt încă la mare căutare. Căutare de sine, vreau să zic.

Publicat în Eveniment | Fără comentarii »