Odată cu celebrarea a 15 ani de existenţă a Editurii Cartier,  scriitorul Emilian Galaicu-Păun, redactorul-şef al acestei edituri, a oferit un interviu în exclusivitate pentru AgentiadeCarte.ro.

În 2010 editura înfiinţată la Chișinău în 1995 a împlinit 15 ani de existenţă. Cum sărbătoreşte editura acest eveniment?

15 ani (înmulţit la numărul de titluri editate în tot acest răstimp, fără a mai aminti de tirajele acestora) înseamnă mai mult decât un prag de vârstă, hai să-i zicem ieşirea din adolescenţă; este ca şi cum ai rămâne de două ori consecutiv (până de curând: 7 & 7 ani) la Palatul Elysée (dacă tot ni se spune Cartier Latin), câştigând dădăori alegerile: prima oară, ca alternativă a guvernării precedente, cea de a doua oară, drept confirmare a cursului promovat în anii aflării la putere. Ei bine, în ce ne priveşte, primii şapte ani s-au dovedit a fi, cel puţin cu începere din 1999 (când am scos DEI-ul, acel „prim Larousse românesc”, cum l-a botezat presa), ani ai vacilor dacă nu chiar grase, cel puţin de lapte. Din nefericire pentru noi toţi, au urmat 7 ani ai guvernării comuniste în Republica Moldova, şi ceea ce ar fi trebuit să însemne o creştere exponenţială a editurii s-a întors într-o luptă pentru existenţă. Paradoxal, anume în această perioadă de supravieţuire „s-au aşezat” colecţiile noastre de forţă, Cartier istoric (în primul rând; cu mari autori: Michel Winock, Michel Pastoureau, Robert Muchembled, Jacques Le Goff etc.), Biblioteca deschisă (seriile: Marguerite Duras, Pierre Drieu La Rochelle, Romain Gary, Roland Barthes ş.a.), Poesis (Cezar Ivănescu, Emil Brumaru, Şerban Foarţă, Ana Blandiana, Mircea Dinescu ş.a. – cu toţii laureaţi ai Premiului Naţional pentru Poezie); totodată, am dat o nouă suflare colecţiei Rotonda, odată cu publicarea volumelor de poezie semnate de Dan Coman, Claudiu Komartin, Radu Vancu etc. În tot acest timp, s-au făcut presiuni de tot soiul asupra editorilor basarabeni pe care guvernarea comunistă nu a reuşit să-i aibă la mână, inclusiv prin încercarea de a modifica legislaţia RM astfel încât orice critică la adresa autorităţilor să aducă a „atentat asupra orânduirii de stat”. Deloc inocentă, acuzaţia zbirului de Victor Stepaniuc, pe atunci şeful comisiei Cultură şi Învăţământ, cum că, prin acordarea unor burse de studii copiilor basarabeni, România ne fură cetăţenii, lovea mai cu seamă în politicile editoriale ale caselor neafiliate puterii – văzând bunăoară că nu poate controla concursul de manuale şcolare, insul pur şi simplu a anulat rezultatele acestuia, chit că în joc erau banii Băncii Mondialei! (Şi azi îmi amintesc cum ni se cerea, cu o insistenţă „binevoitoare”, să scriem în caseta tehnică a manualului de Fizică – „în limba moldovenească”!)

Acestea fiind spuse, nu la sărbătoare mi-e gândul, ci la paşii de făcut pentru a recupera din mers anii în care, dacă nu am bătut pasul pe loc, nici nu am spart cercul (bine cel puţin că l-am lărgit cât de tare s-a putut, graţie colaborării cu case mari cum ar fi Seuil, Gallimard, PUF, Minuit etc.). Astfel încât degustătorii de carte vor avea şansa să-şi achiziţioneze pe durata anului „jubiliar” orice titlu Cartier scos în 2010, cu o reducere de 15% din preţul indicat pe copertă, şi asta în toate librăriile bune din România şi Republica Moldova. Meniul „la zi” e de căutat pe site-ul nostru: www.cartier.md

Se mai poate vorbi în secolul XXI de prejudecăţi naţionaliste sau de receptarea scriitorilor publicaţi la Cartier pe astfel de considerente, de către critica literară? Au existat evenimente neplăcute?

De la bun început am fost conştienţi că intrăm pe o piaţă de carte ce se extinde de la Chişinău la Timişoara, Arad, Oradea, Satu Mare (ca să mă limitez doar la fruntariile noastre vestice), şi că oricât de „capitalişti” (aici – de la capitala RM) am fi, tot Bucureştiul e micul nostru Paris! Nici nu se putea altfel, de vreme ce alături de scriitorii originari din Basarabia au publicat la Cartier, din chiar primii ani, nume de referinţă ale literelor române (Gheorghe Crăciun, Alexandru Muşina ş. a.). Totodată, volumul de poeme al lui Nicolae Popa, Lunaticul nopţii scitice, va fi distins cu premiul USR, iar Poezia generaţiei ’80 al lui Nicolae Leahu va întruni sufragiile criticii, fiind considerată cea mai consistentă monografie dedicată fenomenului optzecist. Aşadar, nici vorbă de „prejudecăţi naţionaliste” vis-a-vis de noi (decât doar în culise: un ins supărat pe toată lumea lăsa să se înţeleagă că am fi finanţaţi de KGB, ca să distrugem cultura română din interior!); dar nici „clauza naţiunii celei mai favorite” n-am avut-o, autorii noştri fiind trataţi cu aceeaşi măsură ca şi orice alt scriitor de pe piaţa românească de carte. Iar faptul că tot mai multe nume de primă mărime au apărut (sau se vor publicate) în Poesis şi Rotonda e un argument în acest sens!

În cei 15 ani de existenţă, politica editorială s-a adaptat cerinţei publicului şi concurenţei. În 2009 au luat naştere Serile poetice Cartier (Librăria din Centru, Chişinău), precum și Lecturile publice. Proză nouă (Librăria 9, Chişinău). Cât de mult au crescut de exemplu vânzările prin iniţierea acestui contact direct al scriitorilor cu publicul?

Hai să încep de la faptul că niciodată nu am considerat librăriile simple magazine de cărţi, ci mai degrabă nişte spaţii culturale în care e musai să se întâmple ceva. Deja în octombrie 2008, la inaugurarea Librăriei din Centru în cadrul sărbătorii Lire en fete, anunţam un fel de program al activităţilor culturale ce aveau să transforme cei 160 m pătraţi într-un Cărtureşti a la moldave, ceea ce s-a şi întâmplat în 2009. Serile Poetice Cartier, cu invitaţi aleşi pe sprânceană (Marcela Benea, Aureliu Busuioc, Dumitru Crudu, poeţii de la Clipa, Arcadie Suceveanu, Teo Chiriac, Vasile Romanciuc – şi am sărit peste mine), care la rândul lor au avut câte 5 invitaţi ai lor, au devenit o tradiţie ce aduce nu numai public, ci şi… cumpărători. Au fost seri în care, timp de o oră, s-au vândut tot atâtea cărţi cât într-o zi întreagă. Ceva mai restrânse, având mai degrabă o atmosferă de atelier, sunt lecturile publice în cadrul proiectului Proză nouă, de la Librăria 9. Dar şi aici ascultătorul devine, la capătul lecturii, cumpărător – cu condiţia să-i fi plăcut scriitorul invitat să citească. Nu aş putea evalua în procente sporul vânzărilor în zilele de marţi (Proză nouă) şi joi (Serile Poetice), cert este că am reuşit să ne formăm un public ce se regăseşte mai curând în librăriile Cartier decât pe culoarele ce nu duc nicăieri ale uniunilor noastre de creaţie.

Cum şi unde se situează acum Ed. Cartier, după un an de criză? Ce pericole reale urmează crizei?

Pentru noi, anul 2009 a fost unul al crizei la pătrat – cea mondială şi cea internă, odată cu alegerile din 5 aprilie şi ce a urmat după. Ţin minte că în „săptămâna sângeroasă” a lui 7 aprilie (mai cu seamă după arestările nocturne şi zvonurile despre ce se întâmplă în comisariatele de poliţie), într-una din zile NICIUN OM n-a trecut pragul NICIUNEI librării Cartier – ca şi cum venise sfârşitul lumii, cel puţin al unei lumi pe care o construisem şi noi, în toţi aceşti ani. Har Domnului, schimbarea din 29 iulie a mai descreţit feţele oamenilor, lumea se manifestă liber, ceea ce nu înseamnă neapărat că librăriile au devenit peste noapte temple (sau, dacă vreţi – mall-uri) ale consumului. Plătind pensii (mizerabile) din banii câştigaţi la negru ai basarabenilor plecaţi peste hotare, fosta guvernare a „mâncat” viţelul din juncuţa ce nici n-a fost dată la buhai (ierte-mi-se comparaţia!), asta în timp ce nomenclatura PCRM privatizase însăşi ideea de stat (Ştefan cel Mare-n persoană era înhămat la carul „statalităţii moldov’neşti”, cu Vladimir Voronin în frunte). Or, acum, că acest capitol ruşinos ţine deja de istorie, toate eforturile sunt concentrate pentru a face faţă unei crize de sistem, marile culturi nefiind ocolite nici ele (a se vedea numărul de decembrie al lui Livreshebdo, edificator în acest sens). Identificarea acestor pericole reale şi a soluţiilor posibile nu se poate face la nivelul unei singure edituri, culturi, ţări etc. – dar fiecare în parte, la locul lui de muncă, este în stare să-şi facă lucrul cât mai bine. Şi cu asta iată că încep să răspund la o altă întrebare…

Se mai pot publica astăzi cărţi sub standardele pieţei româneşti, folosindu-se materii prime mai ieftine sau mai puţin atractive pentru gustul cititorilor? Monitorizează cineva aceste aspecte ale calităţii unui produs editorial, după difuzarea lui pe piaţă?

Nu, în nici un caz. Şi nu e vorba doar de „învelişul material” al cărţii, ci şi de nucleu ei ideatic. Vreau să cred că vremea ediţiilor ieftine şi… proaste (că bune nu au de unde fi!) a trecut, ceea ce o demonstrează şi târgurile de carte din ultimii ani – cartea devine un produs de lux! Cât despre „monitorizare”, ei bine piaţa este destul de necruţătoare – după ce ţi-au zburat foile în urma unei singure lecturi sau traducerea ţi s-a părut infectă, nu mai cumperi de la acel producător şi basta!

Se pot acoperi suficiente puncte de distribuţie printr-un unic distribuitor de carte, în cazul de faţă Societatea Comercială Codex 2000?

Niciodată nu vor fi suficiente puncte de distribuţie, chiar dacă toată România & Republica Moldova ar deveni, peste noapte, nişte imense tarabe de carte, iar în orice bodegă s-ar deschide câte-o lib(e)rărie. Cu atât mai mult e de apreciat efortul dlui Florin Ungureanu, patronul Codex-ului 2000, carte face o muncă de milioane. Simt o zvâcnire de orgoliu când Dan Coman îmi semnalează că în Bistriţa a apărut, să zicem, Jurnalul de doliu al lui Roland Barthes, la doar câteva săptămâni de la ieşirea de sub tipar. Nu însă numărul de librării la suta de km pătraţi (sau, dacă vrei, pe cap de locuitor), ci locul pe care-l ocupă cartea în viaţa fiecăruia mi se pare factorul determinant. La acest capitol, România & RM sunt mult în urma unor state cum ar fi Germania, Franţa, Spania ş.a.

Cum se propun titlurile de cărţi în librării? Există vreo statistică a vânzărilor? Cum se realizează ea?

Nu voi intra în detaliile tehnice ale felului în care librarilor li se propune, iar ei aleg, titlurile noastre – la urma urmei, e secretul profesionist al dlui Ungureanu. Toată lumea însă deplânge dispariţia librarului de altă dată, om al cărţii în toată puterea cuvântului, care forma împreună cu scriitorul şi editorul o reţea vitală pentru orice cultură. Cât despre statistica vânzărilor, sigur că există şi se realizează trimestrial, uneori şi mai frecvent, dar ea este puţin relevantă atâta vreme cât – să nu se supere profesioniştii de altă dată – tocmai… nu librarul, vânzătorul de cărţi este veriga cea slabă.

Care dintre colecţiile Editurii Cartier vând mai mult?

Din timp în timp, una dintre colecţiile Cartier o ia înainte – Dicţionarele enciclopedice, într-o primă fază, apoi s-a vândut în draci Coranul, nici pe Cartier istoric nu mă pot plânge, iar odată cu Opera poetică în 2 volume a lui Emil Brumaru seria Poesis dădea lovitura (1.500 exemplare în câteva luni). Acum s-a ajuns la un oarece echilibru, atât titlurile aceleiaşi colecţii „trăgându-se” reciproc, cât şi colecţiile dându-şi mâna. E o plăcere să vezi la târgurile de carte cum scad „cu o palmă liniştitoare”, vorba lui Mircea Ivănescu, teancurile de cărţi expuse, (aproape) ca nişte vase comunicante.

Ce previziuni puteţi face pentru anul 2010, financiare, de marketing?

Ingrată ocupaţie, previziunile! Aşa că… facă-le alte Cassandre, eu tot de calcule mă voi ţine. În 2010 vom scoate ceva mai puţine titluri, în tiraje ceva mai mici, dar care – sper din toată inima – ar urma să fie absorbite într-un ritm mai alert. Altfel spus, trecem de la drumurile naţionale la cele europene! Până la Formula 1 mai e însă cale lungă!

Noile tehnologii şi producţiile pe alt tip de suport al cărţilor (de ex. electronic), iau cu asalt piaţa din vest. Sunteţi pregătiţi să faceţi faţă unor schimbări radicale, dacă ele vor apărea?

Nu cred că se impune o schimbare radicală, atâta vreme cât cititorul încă se revendică de la o civilizaţie a tiparului. La fel cum cinematografia nu a omorât teatrul, tehnologiile moderne n-au cum să concureze cartea (y compris produsul material, legat, imprimat, îmbrăcat în piele etc.), „anume înflorită/ mâinilor mele, care te-au deschis”. Dacă-i adevărat că prietenia este, înainte de toate, prezenţă fizică, lectura începe pentru mine de la mâna care deschide cartea, senzaţia tactilă („să pipăi şi să urlu: ESTE!”) luând-o înaintea văzului. Sunt cu amândouă mâinile pentru carte!

(Emilian Galaicu-Păun s-a născut la 22 iunie 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova. Licenţiat al Facultăţii de Litere a Universităţii de Stat din Chişinău (1986); doctorand al Institutului de Literatură “M. Gorki” din Moscova (1989). Redac­tor pentru Basarabia al revistei “Vatra” (Tirgu-Mureş); redactor-şef al Editurii Cartier.

Cărţi publicate: (poezie) Lumina proprie, Literatura Artistică, 1986; Abece-Dor, Literatura Artistică, 1989; Levitaţii deasupra hăului, Hyperion, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, Dacia, 1994 (Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, Premiul special al Uniunii Scriitorilor din România; în urma unui concurs naţional, volumul este desemnat drept una dintre cele mai bune zece cărţi de poezie ale deceniului 1990-2000 din România); Yin Time, Vinea, 1999 (traducere în limba germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, Ludwigsburg, 2007); Gestuar (antologie), Axa, 2002 (premiul revistei “Cuvîntul”); Yin Time (neantologie,) Litera, 2004; Arme grăitoare, Cartier, 2009; (proză) Gesturi. Trilogia nimicului, Cartier, 1996; Ştiinţa, 2004 (Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova); (eseu) Poezia de după poezie, Cartier, 1999 (Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova); (traduceri) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, Cartier, 2001; Robert Muchembled, O istorie a diavolului, Cartier, 2002; Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, Cartier, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, Cartier, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, Cartier, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, Cartier, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, Cartier, 2009.Prezent în numeroase antologii, din ţară şi din străinătate.)

vizualizari: 100

La fel cum există cărţi de joc şi cărţi de citit, trebuie că  sunt pe faţa pământului oraşe de scris şi oraşe de citit. Dintotdeauna am considerat Chişinăul (a nu se confunda cu Ch-ău, care-i un fel de ridicare la putere a Chişinăului) un oraş de scris, nu atât graţie numeroşilor condeieri cu sau fără legitimaţie (decât doar… interioară!) de membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova, cât datorită atmosferei propice creaţiei – iar creaţie, se ştie, nu se naşte în locuri „călduţe”. Mai mult chiar – oraşul însuşi pare a fi dacă nu coautorul unor texte, cel puţin… „muză” (mii de scuze că o scot din recuzita romantică) sau sursă de inspiraţie.

Puţin îi pasă Chişinăului că aproape nimic din ce se scrie (y compris, în/despre capitală sau inspirat de ea) nu se şi citeşte. Librăriile sunt pline de două ori pe an – la începutul fiecărui nou an şcolar şi la sfârşitul fiecărui an calendaristic. Septembrie şi decembrie sunt Tatăl nostru şi Crezul fiecărui editor, şi asta fiindcă pe durata anului tot mai mult despre dumnezei (la plural) şi mamă (cu literă mică) e vorba. (Deloc livreşti, înjurăturile oamenilor cărţii!)

În timp ce alte oraşe – o ştiu din propria experienţă, dar mai cu seamă de la câţiva prieteni ai mei invitaţi să citească la Paris, Stockholm, Madrid, Novi Sad, Istanbul, Munchen, Ljubljana, Seul, Berlin etc. – importă scriitori pentru lecturi publice, Chişinăul părea să nu ştie ce să facă (şi dacă în general e ceva de făcut!) cu ai săi. Bucuroşi, majoritatea, să-şi vadă scoasă o cărţulie, pe spezele proprii adesea, într-un tiraj de două-trei sute de exemplare, pe care de regulă editorul, iar de cele mai multe ori tipograful li-l pune în braţe, scriitorii noştri şi-au pierdut, odată cu cititorii, şi publicul. Sala mare a USM, altădată plină până la refuz la seratele de poezie, seamănă acum cu o imensă cutie de rezonanţă a unui violoncel fără corzi! Dacă nu chiar, mai aproape de realitate, a unui cimpoi dezumflat.

Anume din această dezolantă muţenie impusă – glasul creatorului nu a mai răsunat în agora de ani buni, decât doar în cor, întru susţinerea cutărui sau cutărui candidat la preşedinţie, primărie şi altă mări(r)e – s-au născut Serile Poetice de la Librăria din Centru: având o cutie de rezonanţă de 160 metri pătraţi, de ce nu i-am pune, bine acordate, şi corzi (vocale, pre nume: Marcela Benea, Aureliu Busuioc, Dumitru Crudu, tinerii poeţi de la Clipa, Teo Chiriac, Arcadie Suceveanu, Vasile Romanciuc şi invitaţii lor)?! Sigur, aceste seri au mai degrabă formatul unor concerte camerale, iar publicul – mai numeros (au fost şi peste suta de oameni!), mai select (doar câteva zeci) – vine în funcţie de poetul invitat.

Nu atât premiile obţinute pentru cele două volume ale sale anterioare Un-ui anotimp în Berceni, Cartier, 2009, cât oraşele în care a fost invitat să citească – prin toată Europa, dar şi la Seul – Claudiu Komartin, invitatul meu din joia aceasta (25 februarie), spun ceva în plus (faţă de ce şi cât s-a scris despre tânărul poet bucureştean; vezi şi Portretul artistului tânăr la maturitate pe acest blog, în vara asta) despre valoarea poeziei tinere, ajunsă iată şi o marfă de export, dar şi despre schimbarea la faţă a capitalei RM: din oraş de scris Chişinăul a ajuns, în mai puţin de-un an de la demararea proiectului Serile Poetice de la Cartier, oraş de citit. Ascultaţi-l pe Claudiu:

Un anotimp în Berceni

încearcă să-ţi aminteşti:

ai dormit în paturi de gheaţă

iar ochii tăi s-au plimbat

prin încăperi străine

pe chipuri răvăşite

şi nimic nu a înflorit în

întunericul dinăuntru

obişnuită cu uzura cu formele

tăcute ale suferinţei

pocitania îşi cere drepturile

dar limbajul avea muchiile zimţate

şi totul se impregnase cu

mirosul de târfă al morţii

frumuseţe, tu cântăreai mai puţin

decât fumul!

ai îmbrăţişat trupuri fără  cusur

le-ai crestat pielea crezând că

aşa vei putea ajunge la suflet

încearcă să-ţi aminteşti:

din toate nu a rămas

decât o gură invizibilă

o gură strâmbă  răutăcioasă

ce-nghite totul

fără să simtă  nimic

încearcă să-ţi aminteşti

(Fără alt comentariu – mai degrabă în aşteptarea comentariilor Domniilor Voastre – vă propun un fragment de roman ce abordează o chestiune „la ordinea de zi”)

* * * * * * *

Abia dacă au ieşit din casă, că Realitatea îi şi  luă în primire, sărindu-le în faţă şi dând prietenos din coadă. Numele căţelei, luată astfel în stăpânire fără ca să-şi ceară voie de la nimeni, exprima atât calitatea ei trecută, cu litere de-o şchioapă, pe suport material şi afişată la intrarea în curte – „ВО ДВОРЕ ЗЛАЯ СОБАКА” –, cât şi variaţiile cantitative sezoniere ale micii haite ce-o însoţea, 4-5 dulăi în perioada de împerechere, 2-3 ţânci după. Greu de spus de ce se legase anume de ei – şi alţi copii de vârsta lor se grăbeau, la ora aceea, la şcoală –, dacă nu cumva chiar fraţii şi-au făcut-o tovarăş de joacă, pe potriva lor. În Ch-ău, câinii de soi răspundeau la comenzi ruseşti, pe când maidanezii lor puteau fi strigaţi ca la ţară: „Nea! Nea! Nea[mul nevoii]!” Ţara însăşi se chema, la origini, după numele unei căţele; nu i-ar fi putrezit oasele cui au dat-o… la câini! Dintr-o curte-n alta, cotind-o din strada Armenească pe 25 Octombrie şi traversând strada Kotovski puţin mai jos de magazinul „Вина Молдавии”, pentru a ieşi pe bulevardul Lenin prin 28 Iunie, Realitatea îşi îngroşa rândurile, astfel încât, odată ajunşi în faţa şcolii nr. 1, fraţii avură senzaţia, indusă de lectura Colţ-ului alb, în cazul ăluia mai mare, că tocmai coboară dintr-o sanie trasă de câini, chit că erau în luna mai. Sigur, ar fi putut urca pe Armenească până pe Lenin şi de acolo s-o ţină tot înainte în linie dreaptă până pe Puşkin, dar atunci nu s-ar fi ales cu această escortă de strânsură ce li se gudura la picioare şi care-şi lua acum rămas bun de la dânşii. Faptul că cineva asculta de ei, fie şi cu preţul a două sandviciuri cu cârnat pe care nu mai ajungeau să le mănânce la recreaţia mare, trebuie că le ridica moralul, chiar dacă nu o dată fură întâmpinaţi cu: „Дворняжки они и есть дворняжки!” Nu-i mai puţin adevărat că nimeni dintre colegii de clasă nu ar fi fost în stare să înşire, pe foaia în pătrăţele a sectorului Centru, o frază cap-coadă cu o duzină de predicate patrupede la mâna a două subiecte, unul într-a cincia, altul într-a treia. De n-ar fi fost reacţia instructoarei de pionieri a şcolii, prin cumul învăţătoare de limbă şi literatură moldovenească cu studii la fără frecvenţă: „Dacă-i mai aduceţi o dată, сдам на живодерню!” Model de bilingvism armonios, cuvântul ieşit din gura tovarăşei învăţătoare: ca şi cum fapta comisă în limba maternă se cerea pedepsită în ruseşte. Şi ei, să nu tac?! „Союз нерушимый…/ cum nu ţi-i ruşine/ c-ai mâncat o coadă de câine?” În prima clipă nici nu şi-au dat seama ce li se întâmplă, şi dacă instructoarea de pionieri ţipa la ei sau se răstea la toată lumea, care lume tre’ să fi fost tare de ureche; şi abia când simţiră cum se sufocă, traşi de cravatele lor roşii pe scări, unde?, lăsând în urmă cabinetul directoarei de la etajul 2 (degeaba se chema că şcoala lor era cu înclinaţie franceză, numărătoarea etajelor tot a la russe se făcea!), să fi scăpat?!, cancelaria de la 3, nu le venea să creadă, şi făcâdu-li-se vânt în camera pionierească de la 4, întotdeauna gata!, s-au prins că realitatea i-a ajuns din urmă, în chip de haită. Dezlănţuită de-a binelea – i se spunea, până şi-n cancelarie, Tacianka⁷, asta fiindcă nu-i mai tăcea gura –, femeia mitralia cuvintele, în rafale lungi, mai abitir ca Anca lui Ciapaev albgardiştii. La viteza cu care-i executa, metodic şi cu ferma convingere că le dă o lecţie de viaţă, era peste putinţă s-o urmărească. Şi doar când îi simţiră mâinile – aceleaşi care i-au îmbrobodit pionieri – cum le deznoadă cravatele roşii, parcă a început să ajungă şi la ei că nu de la patrupedele aduse până-n pragul şcolii li se trage, ci de la coada de câine băgată, pentru rimă, în Imnul de Stat al URSS, şi asta chiar în preajma zilei Pionieriei. Păliră ambii, ca şi cum odată cu mătasea purpurie, tovarăşa instructoare i-ar fi golit de sînge. Se şi vedeau scoşi la careu, asemeni nenorocitelor dintr-a şasea, pe care tot Tacianka le prinsese cum ciocneau ouă roşii (sfinţite!!!) exact în momentul în care coloana lor se vărsa, pe Gogol în jos, în marea de oameni din Piaţa Biruinţei, pentru a defila prin faţa monumentului lui Lenin, de 1 Mai. Gazeta de perete a şcolii le înfăţişa şi astăzi ieşind fiecare dintr-o jumătate de coajă de ou roşu – păpuşi ruseşti, nu alta –, cu cravatele pioniereşti legate invers la gât, pe post de baveţele. Legenda spunea: „– Pionieri, în numele cauzei lui Lenin şi a Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, fiţi gat!/ – Adevărat că gata!” Aşa cum era de aşteptat, fapta instructoarei de pionieri fu lăudată la consiliul pedagogic, doar că, după, majoritatea colegilor i-a întors spatele. Şi acum, cu ce se alegea ea denunţându-i?! În tot cazul, nu putea fi acuzată că n-a luat atitudine, în eventualitatea că fraţii au fost auziţi, în hărmălaia de afară. Altminteri, cineva tre’ că le-a pus în gură cuvintele acelea, îi trecu prin cap, mai speriată de ce-a putut ea să înţeleagă decât puştii de ce-a dat dintr-înşii. Şi, înainte să sune la lecţie, se pomeni că-i mustră, mai mult de formă: „Aşa se leagă cravata?!… Ultima dată vă arăt cum…” Odată înnodate la loc, îi salută scurt cu palma la frunte: „Fiţi gata!” Fiecare primi cravata celuilalt, ca şi cum, după ce că erau fraţi de sânge, s-ar fi luat şi fraţi de cruce: „Întotdeauna gata!”

Fragment din romanul Ţesut viu. 10 x 10, în lucru

Niciun scriitor de limbă română nu a prins realităţile noastre…  „geopolitice” – un cuvânt la modă de când se tot vorbeşte de Europa regiunilor! – într-o formulă mai lapidară decât Vasile Romanciuc, autorul antologicului poem Temă (teamă) basarabeană:

Prut –

trup

rupt.

(în comparaţie cu acesta, orice haiku sună ca un mic epos). Patru litere cât patru Evanghelii, trei scrâşnite din dinţi (p, r, t) şi doar una (u) glăsuită!

Bucuria de a-l avea în calitate de protagonist al Serii Poetice de la Librăria din Centru, joi 18 februarie, pe autorul REcitirii proverbelor, Ştiinţa, 2007, a fost cu atât mai mare, cu cât omul şi poetul cu acelaşi nume se revendică nu atât din pasărea măiastră a succesului la public, cât din rara avis a apariţiilor publice. Este greu, dacă nu chiar de-a dreptul imposibil, să ţi-l imaginezi pe Vasile Romanciuc dându-se în spectacol (y compris, de poezie), astfel încât atunci când s-a văzut în faţa microfonului mai mult cuvintele l-au exprimat decât el le-a rostit. În modestia lui funciară, poetul a reuşit performanţa să transforme seara sa de poezie într-o serată a invitaţilor săi (Arcadie Suceveanu, Leo Butnaru, Iulian Filip, Aurelia Borzin şi debutanta Dumitriţa-Raluca Parfentie), dintre care unii au citit cam de două ori pe cât a citit protagonistul. În acest context, gestul Dumitriţei-Raluca Parfentie de a recita un poem de-al lui Vasile Romanciuc a fost nu doar unul reparatoriu, ci de o eleganţă desăvârşită.

Astfel încât, animat de aceeaşi pornire, mă retrag în culise, lăsându-vă în compania unuia dintre cele mai frumoase poeme din câte s-au scris vreodată la noi (pe care vă rog să-l gustaţi… în scris, comentându-l pe îndelete):

Tabla înmulţirii cu şapte

Nimeni,

nimeni nu mai vrea să fie balaur.

Nimeni.

Mai ales balaur cu şapte capete.

Că nu-i glumă să-ţi cumperi

şapte pălării deodată.

Sau şapte perechi de ochelari.

Iar dacă mai eşti şi fumător, ce faci?

Iar dacă-ţi mai place şi păhărelul?

Bineînţeles, e grozav să-l bârfeşti pe cutare

cu şapte guri sincronizate,

dar face să fii balaur

numai pentru atât?

Dar când prind a se certa

cele şapte capete –  care dintre ele-i mai deştept? –

vai, Doamne! cum se mai mănâncă,

cum se mai muşcă!

Hai să fim oameni, zice balaurul,

furat de gândurile acestea pedagogice,

apoi se dă de şapte ori peste cap

(peste… capete),

având certitudinea că  se transformă

în

omul nou, omul nou, omul nou,

omul nou,

omul nou, omul nou, omul nou.

Ştiu, şi nu din auzite, că viaţa unei cărţi începe deîndată ce iese de sub tipar, dacă nu cumva încă în manuscris, când logica internă a scriiturii dejoacă adeseori planurile autorului. Există apoi o perioadă de graţie – mai lungă, mai scurtă, în funcţie de receptivitatea critică – în care, deşi „la casa ei” (adică în librărie), cartea îţi mai aparţine oarecum, cel puţin până pune mâna pe ea primul cumpărător. Dacă o şi deschide, tot o mai simţi încă drept „a ta”. Chiar şi împrumutată, rând pe rând, unor oameni ce au s-o devoreze (mare atenţie la cărţile ce sucesc minţile cititorilor!!!) sau abia dacă vor răsfoi-o (…şi la cititorii unei singure cărţi!), şi tot n-a plecat cu totul de la tine. Până când se găseşte cineva care să scrie despre carte, dându-i astfel paşaportul ei pentru străinătate (cât pe ce să zic: „eternitate”).

Mi-am scris Arme-le grăitoare timp de-un deceniu (adevărat, cu intermitenţe – uneori de peste doi ani, răstimp în care am tradus din marii istorici francezi: Robert Muchembled şi Michel Pastoureau; oricine vrea să înţeleagă mai mult din simbolistica titlului şi nu numai, ar trebui să înceapă prin a citi O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, Cartier, 2004), prins din martie 2008 într-o cursă contracronometru la revista Vatra, unde mă angajasem să public câte un poem pe lună. Când a apărut, în cele din urmă, pe suport de hârtie (Cartier, 11 noiembrie 2009), m-am grăbit să întorc pagina, şi asta pentru a mă elibera (mai ţineţi minte: „O carte scrisă este-o boală-nvinsă…”). Nu că m-aş fi grăbit să predau armele, din contră: le angajez plenar într-o campanie – şi asta de durată, de prin 1989! – pe care teoreticienii literari o numesc simplu: „roman”. (Din când în când, mă prind să vă trimit veşti, de pe linia întâi…)

Acum, că tocmai a apărut (prima!) cronica lui Mircea V. Ciobanu la carte (vezi România literară, nr. 2/ 2010), pe care – cu bunăvoinţa autorului, căruia îi mulţumesc şi pe această cale – o reproduc mai jos, iată că s-a şi consumat despărţirea, iar mie nu-mi rămâne altceva decât să rostesc: „Adio, Arme…”!

* * * * * * * * * *

Ca orice poeta faber (născut, totuşi, nu făcut), dublat însă de un poeta doctus (format, după moda optzecistă, „învechită” deja, în biblioteci), Emilian Galaicu-Păun îşi adună cărţile chiar din această viaţă: din lecturi şi – important – din propriile cărţi trăite. Un loc comun deja: poetul nu îşi scrie cărţile, îşi scrie Cartea. Şi-o scrie, după ultimele dovezi, în ordine inversă: pornind de la apocrife, pe care, cu fiece ediţie, le esenţializează. Este reciclajul continuu, despre care Al. Cistelecan spunea că „se bizuie pe principiul ţuicii ardeleneşti: ea «întoarce» mereu aceeaşi substanţă, până când se obţine un lichid care ia foc de la sine”.

Esenţializarea se obţine (şi) prin procedeul „săpării în sine”, aşa cum îşi lucrează sculpturile Henry Moore: subţiindu-le pe dinăuntru. Poemul din centrul geometric al cărţii*, Figură în repaos, este emblematic în acest sens: „[...] 16. Din braţe şi picioare i s-au scurs gesturile, apoi, ca nişte fluvii în timpul secetei, braţele şi picioarele. / 17. Tot ce a îmbrăţişat şi pe ce a pus mâna vreodată i s-a scurs printre găurile din palme…” (că tot vorbim de esenţe, a se observa această scriitură în versete biblice). Aceeaşi imagine emblematică, în Autoportret cu ochelari de ceai: „fiinţă-n scădere, cum ai scutura / termometrul…”

Din poeme care-i constituie pâinea zilnică, printr-un angajament „de rubrică” la Vatra, iată s-a mai adunat de o carte, „copertată tradiţional” de două poeme antologice: „carte nu ştié…” şi “V_Ac_A~ “. Structural şi conceptual, este un volum de reciclaje, poetul prelucrând în acest reactor nuclear nu numai materie primă diversă, ci şi aplicând tehnologii în veşnică rotaţie.

Este, în general, imposibil să cuprinzi în angrenajul unui singur poem valenţele şi mecanismele „gradului zero al poeticităţii” în genul lui M. Ivănescu, pe care s-ar suprapune expresivitatea densă a lui Ion Mureşan ori fanteziile lui Gellu Naum, toate finisate (pe deasupra!) de peniţa ascuţită bine a lui Foarţă… Dar Em.G-P. chiar scrie o poezie imposibilă şi (nici o contradicţie) absolut originală. Or, cam încoace bate şi o idee din postfaţa lui Şerban Foarţă: „Perfecţionist sau nu, Emilian Galaicu-Păun e unul din cei mai culţi (ba chiar oculţi) poeţi români contemporani…”

Tot mai exigente / mai subţiri cărţile poetului, iar, cu o lamă desenată pe copertă, Arme grăitoare, ultimul „raport literar” al lui Em.G.-P., are grosimea unei casete de lame de ras. Până la consistenţa unei singure lame mai este, dar tendinţa e vizibilă…

Nişte studenţi în Librăria din Hol din Chişinău. Judecând după cărţile pe care le întreabă – nu se ostenesc să le caute! –, de la juridică. Brusc, unul dintre ei dă cu ochii de ediţia Suflete-lor moarte ale lui Gogol, de la Editura Cartier. Replica lui – de milioane!!! – spune mult despre proverbiala dragoste de carte a moldovenilor:

- Da’ ce, Google şi-a scos o carte?!!

Nimic nu curăţă mai abitir creierul de rugină – pe dinăuntru! – decât jocurile intelectuale, lucru înţeles perfect de Hermann Hesse, autorul nemuritorului Joc cu mărgele de sticlă (dacă tot am deschis lista, amintesc în treacăt alte două titluri: Jucătoarea de go, a lui Shan Sa, şi Maestrul de go, al lui Yasunari Kawabata – pe post de… supliment literar-artistic la jocul propriu-zis). Nu despre „zăbava cetitului” voi vorbi însă în cele ce urmează, ci nemijlocit despre patima – de data asta fără note peiorative în glas – jucătorului. Sigur, altul decât al lui Dostoievski (scuzaţi vă rog, nu pot să nu-l citez pe Leonid Ţâpkin cu O vară la Baden-Baden, roman în care marele Dosto nu face decât să joace şi, de cele mai multe ori, să piardă – până şi inelul de cununie al tinerei sale soţii!!! – la cazinou).

Acum zece ani bătuţi pe muchie (şi o zi, ca să respectăm adevărul istoric: adică, pe 29 ianuarie 2000) nişte tineri de la noi s-au aşezat pentru prima oară – urmând exemplul magiştrilor de la Что? Где? Когда? – la masa de joc, şi uite aşa s-a născut Clubul Moldovenesc al Jocurilor Intelectuale. Întâmplarea face ca din juriul celei de a doua „sesiuni” a CUC-ului (Ce? Unde? Când?), care a avut loc într-un club de la Ciocana, undeva între Biblioteca „Transilvania” şi „Casa Cărţii” (cer iertare, astea chiar mi-s reperele, inclusiv geografice), să fac parte şi eu, alături de Sergiu Pavlicenco, Oleg Serebrian, Val & Valentina Butnaru ş.a. Cum se întâmplă de regulă în asemenea situaţii, ţin minte că ne lansasem şi noi într-un fel de competiţie neoficială cu echipa de la masa de joc, încercând să ghicim răspunsul înaintea de a fi anunţat. Probabil am dat şi nişte premii; si – sigur, ne-am dat şi noi cu părerea în ce priveşte desemnarea magistrului. Dacă nu mă înşeală memoria, chiar a lui Marcel Spătaru, actualul conducător de joc.

După  care, ne-am căutat fiştecare de nevoile lui: eu – pardon! – de cărţi (cetite, traduse, scrise, comentate), CUC-ul de… numărat anii! Glorioşi, din câte se pare. Am fost peste măsură de impresionat când, la şedinţa din ultimele zile ale lui decembrie 2009, am întâlnit cel puţin trei generaţii de „CUC-i”, de la părinţii-fondatori, printre care un cvadruplu magistru, la liceeni. Cum nu mai eram în juriu, ci pe post de sponsor de la Cartier (editură, nu orfevrărie – să nu fie cu banat) ce urma să desemneze cel mai bun jucător, am urmărit „ostilităţile” de la masa de joc cu sufletul la gură, punându-mă involuntar în locul fiecăruia dintre cei şapte, schimbaţi prin rotaţie de îndată ce echipa pierdea (eu însumi am „scos” câteva partide, pentru mine, ghicind vreo patru răspunsuri,  insuficiente pentru a accede în marea finală). Mai cu seamă ultimul joc, al echipei Larene, a fost deosebit de spectaculos – în final, câştigat cu brio! Noul magistru a fost nu atât ales, cât aclamat de mulţime, iar mie nu-mi rămânea decât să-i înmânez ditamai cărţoiul (aici am o scuză, cartea era cu desene, mai exact cu reproduceri ai marilor iconari ruşi în frunte cu Andrei Rubliov!), Nikodim Kondakov, Icoane. Până aici, toate bune si frumoase…

… dacă din sponsor care oferă unul dintre premii (acum chiar n-am nicio scuză – iarăşi cărţi!!!), nu ajungeam eu însumi, în fruntea unei echipe de VIP-uri (Angela Arama, Oleg Efrim, Nicu Ţarină, Sorin Bucătaru, Vasile Botnaru şi Constantin Cheianu), la masa de joc, sâmbătă 30 ianuarie, şi tocmai la şedinţa jubiliară. Ce să zic, havuzul din grădina publică „Ştefan cel Mare” nu are atâta apă câtă adrenalină a ţâşnit preţ de jumătate de oră, cât ne-a trebuit ca să… câştigăm cu 7 la 5 (de unde Angela Aramă se temea să nu pierdem cu 7 la 0). Şi aşa, tot scuzându-mă că vă bag pe gât cărţi şi iar cărţi, am ajuns la rându-mi magistru: nu că aş mai fi jucat la viaţa mea, ci fiindcă – vorba lui Mallarme – j’ai lu tous les livres.

Oricine are o brumă de carte, trebuie că a avut senzaţia de deja vu, sau mai degrabă de deja lu, dând cu ochii peste acest titlu – de bună seamă, aduce a Nişte ţărani de Dinu Săraru. Nu e nici o legătură directă dintre scrierea lui Dinu Săraru şi fenomenul despre care ţin să vorbesc în ceea ce urmează, decât că tinerii intelectuali de la Forum-Plural – un soi de replică basarabeană în miniatură a Colegiului Noua Europă – sunt dacă nu născuţi la ţară (Aurelia Felea), cel puţin descendenţi ai „primei, cel mult ai celei de-a doua generaţii încălţate” (Andrei Cuşco, Petru Negură).

Fenomenul s-ar numi competiţia de idei, într-o societate ce-l mai confundă pe Gogol cu Google, business-ul competitorilor (sau mai bine zis, al competenţilor!) fiind chiar producerea şi schimbul de idei. Pe durata anului 2009, lucrul acesta se întâmpla o dată pe lună, la Librăria 9 din Chişinău, printre invitaţii Forumului Plural numărându-se bunăoară şi dna Stella Ghervas, basarabeanca stabilită în Elveţia, actualmente directoare de studii la Institut d’Etudes Avancées din Paris şi la Maison des Sciences de l’Homme din Paris, distinsă în 2009 cu Premiul Guizot al Academiei Franceze pentru volumul Réinventer la tradition. Alexandre Stourdza et l’Europe de la Sainte-Alliance. De regulă însă, nu valorile recunoscute dau tonul acestor mini-conferinţe, ci tinerii în plină afirmare.

Revenind la pomelnicul din primul aliniat, ăla dintre paranteze, ceea ce mă surprinde plăcut nu este reuşita propriu-zisă a tinerilor (tustrei doctori în ştiinţă, dintre care doi – Petru Negură şi Andrei Cuşco – ai unor universităţi străine, din Paris şi, respectiv, din Budapesta), ci perpetuarea unui model formativ pe un teren aproape viran în acest sens. De bună seamă, una e să fii bursier al NEC-ului (New Europe College) lui Andrei Pleşu, şi cu totul altceva să creezi în ograda ta o instituţie dacă nu similară, cel puţin făcând trimitere la Model – fără a beneficia de infrastructura acestuia. (Altminteri, nu de minţi strălucite ducem lipsă, ci de instituţii ce le-ar da posibilitatea să se realizeze la randamentul deplin!)

Acestea fiind spuse, trec la evenimentul propriu-zis: marţi, 2 februarie, la Librăria 9 a avut loc o lansare a volumului New Europe College. Petre Ţutea Program. Yearbook 2006-2007 – mai puţin obişnuită însă, elementul novator fiind transformarea lansării într-o prezentare a comunicărilor publicate. Practic, o mini-conferinţă ştiinţifică. Suficient să citez titlurile – Geografie, frontiere şi limitele spaţiale ale modernităţii prin prisma intelectualilor ruşi şi români de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, de Andrei Cuşco; Faţă în faţă: memorialistică şi surse oficiale despre foametea din Basarabia din anii 1946-1947, de Aurelia Felea; Educaţia cu violenţă. Învăţământul primar rural din Basarabia interbelică: de la pedeapsa corporală la violenţa simbolică, de Petru Negură – ca să vă faceţi o idee despre anvergura cercetărilor. Expuse unui public studios, stârnind dezbateri, se cheamă că spiritul lui Petre Ţuţea, acest Socrate român, a fost cu noi – ca să zic aşa (cu gândul la cercul de la Păltiniş, de-acum câteva decenii). Ceea ce înseamnă că la doar câteva zile de la trista aniversare – pe 28 ianuarie curent s-au împlinit 20 de ani de când s-a scandat la Bucureşti: „Moarte intelectualilor!” şi „Noi muncim, nu gândim!” – boierii minţii sunt încă la mare căutare. Căutare de sine, vreau să zic.

Gura lumii povesteşte despre o poetă cu catrinţă şi tricolor în suflet care, în după-amiaza zilei de 15 ianuarie 1991, umbla prin toate bombele boemei bucureştene, afirmând sus şi tare că americanii au ales cu tot dinadinsul ziua de naştere a poetului nostru naţional ca să bombardeze Irakul. Spre seară, era atât de convinsă că-şi împlinise cu cinste nobila misiunea de deşteptare a neamului, încât doar desfăcea braţele, în faţa oricui era dispus s-o asculte, exclamând patetic: „Aţi văzut CE ne-au făcut?!”, fără a se mai osteni cu explicaţiile. S-a râs cu mare poftă pe seama poetei naţionaliste, iar ironia sorţii face ca, ajungând peste nişte ani organizatoare a unui festival internaţional de poezie de la Curtea de Argeş, să-mi trimită o invitaţie de participare – redactată în engleză! Nu am fost singurul gratulat pre limba lui… Georges Bush (tatăl) – alţi câţiva poeţi români au primit invitaţii similare, pe care nu s-au grăbit să le onoreze.

Nu ştiu ce-o fi zis poeta bărbată acum un an, când pe 15 ianuarie 2009, un pilot american reuşea să amerizeze Boeing-ul pe fluviul Hudson, în plin New York – salvând vieţile pasagerilor şi evitând să distrugă oraşul. Putea fi considerată fapta pilotului american drept un omagiu (sau poate un gest reparatoriu?!) adus autorului Luceafărului, la cea de a 159 aniversare?! Gura lumii nu suflă o vorbă.

Anul acesta 15 ianuarie cade într-o vineri. E, dacă vreţi, Vinerea Mare a culturii române, chit că majoritatea eminescologilor afirmă  – cu probe la mână – că poetul s-a născut totuşi pe 20 decembrie 1849 (ce altă dovadă mai concludentă decât înscrisul părintelui,Gheorghe Eminovici, pe Biblia de familie: „Astăzi, 20 dekemvrie, s-au născut fiul nostru Mihai”?!). 15 ianuarie este mai mult o dată simbolică, iar tot ce se întâmplă în această zi ţine mai degrabă de un ritual. Or, dincolo de depuneri de coroane la monumentul poetului, pretutindeni unde se vorbeşte limba română, la Botoşani are loc ceremonia de încununare a laureatului Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”. Nume importante ale culturii naţionale au fost cinstite astfel, printre acestea numărându-se Gellu Naum, Ştefan Aug. Doinaş, Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu (dintre marii dispăruţi), precum şi Ana Blandiana, Emil Brumaru, Ileana Mălănciuiu, Mircea Ivănescu, Constanţea Buzea, Mircea Dinescu, Gabriela Melinescu, Şerban Foarţă, Cristiasn Simionescu ş.a. Este, păstrând proporţiile, Nobel-ul românesc al poeţilor. În plus, laureatul devine cetăţean de onoare al municipiului Botoşani, iar în seara de 15 ianuarie are dreptul la un recital în biserica Uspenie unde se mai păstrează cristelniţa în care a fost botezat robul lui Dumnezeu Mihai.

Ei bine, şi în 2010 americanii… ne-au făcut-o, chiar de 15 ianuarie! „Cuuuum?”, mă veţi întrebă, spumegând de furie, iar eu mă voi grăbi să vă răspund că, din cei câţiva nominalizaţi la Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” (Ion Mircea, Dinu Flămând, Dorin Tudoran, Nicolae Prelipceanu ş.a.), juriul l-a desemnat pe… americanul (sic!) Dorin Tudoran. Nu-i mai puţin adevărat că autorul Mic-ului tratat de glorie şi-a scris opera poetică pre limba lui Eminescu şi doar în România (forţat să ia drumul exilului în Statele Unite, în 1985, cetăţeanul Tudoran lăsa în ţară nu doar o mamă bătrână, ci şi… poetul cu acelaşi nume). Şi că, dincolo de valoarea intrinsecă, omul este o conştiinţă – lucru ce se plăteşte scump. Sigur, n-a mâncat salam din soia în ultimii ani ai ceauşismului, dar a făcut cea mai lungă grevă a foamei din lagărul socialist – 40 de zile!

Închei aici, nu înainte de a cita unul dintre cele mai frumoase poeme ale proaspătului laureat, ce i se potriveşte întru totul, respectându-i verticalitatea:

Pierderea de lumină

trupule trupule trupule

sceptica mea vizuină

se-adună doamne se-adună

pierderea mea de lumină

uită-mă  iarăşi mă uită

gândule înger de ceară

trupule trupule trupule

fiară năpraznică fiară

trupule trupule trupule

treflă de veştedă rigă

cine din cine mă strigă

trupule noapte virgină

trupule trupule trupule

pierderea mea de lumină

Trei puncte determină un plan; două (x 2) întîmplări paralele creează un cadru. Iată, în cîteva cuvinte, scurtmetrajul „timpului regăsit”, în două (x 2) secvenţe.

Stop-cadru 1: Octombrie 2008 – sărbătoarea „Lire en fete” la Universitatea Pedagogică „Alecu Russo” din Bălţi, cu dra Louise Barseghian, chargée de mission culturelle en République de Moldova & editura Cartier (Latin, adaugă neapărat unii) pe post de invitaţi. În seara aceleiaşi zile, inaugurăm Librăria din Centru din Chişinău, în aceeaşi componenţă (mai puţin minunata echipă bălţeană). Tocmai am aflat că laureatul Premiul Nobel pentru Literatură pe anul 2008 este francezul Jean-Marie Gustave Le Clézio. Punct şi de la capăt.

Stop-cadru 2: 10 decembrie 2009 – lansarea Arme-lor mele grăitoare la Universitatea Pedagogică „Alecu Russo” din Bălţi, unde am susţinut şi un recital preţ de jumătate de oră. În seara aceleiaşi zile, are loc lansarea Arme-lor grăitoare la Librăria din Centru din Chişinău, printre vorbitori numărîndu-se Mircea V. Ciobanu, Arcadie Suceveanu, Eugen Lungu, Lucia Ţurcanu, Adrian Ciobotaru, Petru Negură, Dumitru Crudu şi… o voce din public, a lui Nicolae Popa, care cere imperativ să se treacă la poezie. În sală, dra Louise Barseghian, chargée de mission culturelle en République de Moldova, este la ultima ei manifestare culturală, după ce doi ani de zile a fost omniprezentă la lansări de carte (acum ea însăşi personaj de carte), proiecţii de filme, concerte, vernisaje etc., etc. Între timp, la Stockholm Premiul Nobel pentru Literatură pe anul 2009 i se înmînează scriitoarei germane originare din România Herta Muller.

Scurt pe doi: Louise în-Nobel-ează!