5 august ’09
Nu ca pe vremea lui Nicolae Milescu spătarul – în China de astăzi se ajunge în doar nouă ore de zbor, Viena-Beijing, la capătul cărora te întîmpină, fie şi cu o mică întîrziere (dar ce sursă garantată de adrenalină: să te pomeneşti singur cuc în sala de aşteptare a unui aeroport pe măsura unei capitale de 16 mil de oameni fără să ştii chineza!), numele tău scris de mînă pe un carton alb ridicat deasupra capului de o frumuseţe locală. „Coco”, se prezintă fata; „Chanel”, îi ţin hangul – ceea ce-i face plăcere, probabil şi deoarece nu sînt primul străin ce o gratulează astfel. Tot atunci ni se alătură un bărbat european de cca 50 de ani cu care am zburat în acelaşi avion – Dariusz Tomasz Lebioda, poet polonez, redactor-şef al revistei Temat. Aşadar, sînt(em) în temă.
În drum spre Beijing, încercăm să facem conversaţie, fiecare pre limba altei naţiuni – el în engleză, eu în franceză, pentru ca în cele din urmă să ne înţelegem în… rusă! Cum şi unul şi altul sîntem pentru prima oară în China, şi deci nu-i cazul s-o facem „pe ghidul”, singurele punţi de apropiere le constituie cunoştinţele comune, alias numele de referinţă ale culturii române şi, respectiv, poloneze. Aşadar, trecem în revistă marii cineaşti polonezi; i se aduc onoruri tioului Eliade-Cioran-Ionesco. Mă bucur să aflu că Tadeusz Rozewicz e încă în viaţă; se arată mîhnit de dispariţia lui Emil Loteanu. Ne entuziasmăm de Andrej Stasiuk, a cărui Călătorie spre Babadag face, de una singură, cît toate misiunile diplomatice poloneze în ţările Europei de Est. Mai mult decît un schimb de amabilităţi, respectul ce-l arătăm fiecare pentru cultura celuilalt ne apropie – nu fără un bemol însă: numele lui nu-mi spune nimic, şi nici al meu, lui.
În zare, primii zgîrie-nori vestesc Beijingul. Curînd, ajungem la Great Hotel, unde ni se repartizează cîte-o cameră, nu înainte de a lăsa la recepţie 50 de euro garanţie. Abia dacă i-am trecut pragul, că mă pomenesc, din mileniul trei, înapoi în socialism pe cartele: curentul electric este raţionalizat – bagi cardul cu care ai deschis uşa într-un fel de buzunar de plastic şi consumi doar cît ai nevoie. Mde, vorba lui Brejnev: „Economia trebuie să fie economicoasă”. (Mai tîrziu, unul dintre poeţi, şi anume ieşeanul Radu Andriescu, avea să-mi relateze cum, mergînd la un WC din aeroportul de la Beijing, în partea ce deserveşte liniile interne, se pomeni în faţă cu un placat care zicea că – citez din memorie – „doar acest pisuar FĂRĂ APĂ economiseşte anual atîţia şi atîţia megalitri”. Ştiam că banii n-au miros, nu şi că economisirea lor pute de-a binelea!) Pe măsuţa de la intrare, o listă lungă redactată în engleză te anunţă că se taxează orice serviciu, oferta însă e una modestă: două pacheţele de ceai chinezesc, două de cafea solubilă, ceva de ciugulit şi posibilitatea de a suna direct la Paris, Londra, Berlin… Cum preţurile sînt în yuani, nu pot să-mi dau seama dacă e scump sau ba. Cu certitudine însă inaccesibil, atîta vreme cît n-am bani chinezeşti.
Banca se află la doi paşi, cu nelipsitul (cum avea să mă conving ulterior) poliţist de la intrare. Multă lume, în exclusivitate localnici aşezaţi cuminte pe scăunele, aşteptînd să li se strige numărul & numele. Mai impenetrabilă decît Marele Zid chinezesc, bariera limbii! Renunţ deci la ideea de a schimba banii, nu şi la o mică excursie în oraş. Cu harta în mînă, îmi propun să ajung, nici mai mult nici mai puţin, pînă în piaţa Tiananmen. Doar că distanţele din Beijing nu se lasă parcurse în pas de turist european – după un timp în care aş fi făcut turul Marelor Bulevarde ale Parisului, constat că abia dacă dau de capătul străzii pe care am luat-o spre Centru, tot uitîndu-mă peste umăr la zgîrie-norul de lîngă Great Hotel, pe post de punct de reper. Mde, nu te apropii de ditamai capitală a Chinei cu măsura de acasă!
Trafic intens. Maşini, biciclişti şi, brusc, o căruţă cu doi cai tropăind la pas spre ieşirea din oraş. Irespirabilă, atmosfera este atît de poluată, încît cerul Beijingului pur şi simplu nu se vede de smogul ce i-a luat locul (doar în zilele cu vînt, mi se va spune mai tîrziu, se arată cîte o fîşie gri-albastră – cum ai flutura o batistă decolorată, la despărţire). De jur împrejur, cît vezi cu ochii, doar building-uri, unul mai răsărit decît altul, ca şi cum dragonul chinez şi-ar arăta colţii. Şi nenumărate macarale, de parcă cineva – Marele Arhitect – i-ar face lifting bătrînei capitale, brusc întinerită! Şi atunci îmi dau seama cît de neprtegătit sînt pentru această întîlnire cu secolul XXI, care va fi chinez sau… pauză de gîndire.
6 august ’09
Braţul lung (şi… delicat, fiind vorba de Coco!) al organizatorilor Festivalului are grijă să mă trezească la 6 trecut de fix, la început punînd mîna pe telefon, iar apoi ciocănindu-mi în uşă. Vorba regretatului Ioan Flora: „Cine bate noaptea (în cazul dat – cu noaptea-n cap) la fereastra mea?/E Securitatea – nu te speria!”
Micul dejun, în timpul căruia caut să-mi aleg nu atît bucatele (chiar că nu pricep nici o boabă în bucătăria chinezească, iar ieroglifele ce însoţesc felurile de mîncare îmi spun şi mai puţin), cît să-mi fac noi cunoştinţe (după principiul afinităţilor elective), îl iau împreună cu Jose Corredor-Matheos, un poet spaniol de numai 80 de ani (mulţi înainte!) de care mă ataşez imediat. Vorbeşte atîta franceză cît să-i pot înţelege… spaniola lui, dar prinde din zbor tot ce-i spun, iar atunci cînd vrea să ştie mai mult, nu ezită să întrebe. Îl numesc (în gînd) Îngerul meu Păzitor, asta şi fiindcă anume Domnia Sa mi-l scoate în cale pe Germain Droogenbroodt, globe-trotter-ul poet flamand vorbitor de limbi străine (numai eu am numărat vreo şapte) cu care vom fi nedespărţiţi pe durata festivalului. Bref, secţiunea franceză s-a şi înfiinţat!
Coada de la recepţie îmi aminteşte de alte cozi, de-acum două decenii şi mai bine, din ex-URSS: aceeaşi nervozitate şi lipsă de eficienţă: în loc să controleze, rînd pe rînd, camerele eliberate, spre a le restitui chiriaşilor de-o noapte banii lăsaţi gaj, angajaţii hotelului se agită, îşi trec unul altuia chitanţele, se verifică reciproc etc., etc., dînd dovadă de-un avînt al muncii – acesta-i cuvîntul! – cu adevărat stahanovit. În consecinţă, plecăm spre aeroport cu jumătate de oră… întîrziere faţă de timpul prevăzut.
Acelaşi stil înţepat la coada de înregistrare a zborului Beijing-Xining, de parcă tuturor angajaţilor la stat li s-a băgat cîte-un morcov în… locul de muncă, astfel încît intrăm în salonul Boeing-ului ultimii, sub privirile impenetrabile ale pasagerilor disciplinaţi ce şi-au pus demult centurile de siguranţă. Stevardesele abia dacă reuşesc să ne instruiască (în chineză şi engleză) cum să ne comportăm în caz de… (nu va fi cazul!), că am şi decolat.
Văzută de sus, China e tot o apă (mai puţin) şi-un pămînt (mai mult argilos) – peisajul încreţit din jurul capitalei se schimbă cu unul mătăsos, cu insule de verdeaţă într-o mare galbenă de nisip, pînă cînd la orizont strălucesc crestele înzăpezite ale munţilor. Monitorul din faţă indică poziţia avionului, dar şi fără ghidul electronic îmi dau seama că suntem în Tibet, mai exact deasupra platoului tibetan. Caut din privire Lhasa (pe ecran), visul meu dintotdeauna. Este la celălalt capăt al masivului muntos, la cîteva ore bune de zbor, dacă nu cumva la alt capăt al destinului – de bună seamă, nu ajungi nechemat în inima Tibetului.
(Între paranteze fie spus, poemul meu cel mai tradus & tirajat, “VAcA~ “, este inspirat de Cartea tibetană a morţilor; suficient să citez primul vers: „tatăl nostru cel carele-n cer eşti pripon precum eu pe pământ îţi sunt vaca legată cu funia mu” – ceea ce nu înseamnă că mi s-a şi deschis neapărat calea sau, mai degrabă, Calea. Altminteri, rugat, acum cîteva luni, de către organizatori să le trimit nişte poeme pentru a fi traduse în chineză, le-am propus chiar “VAcA~ “, pe de-o parte pentru a afla la faţa locului de cîtă deschidere e-n stare China comunistă, în poem fiind vorba şi despre GULAG, pe de-alta spre a-mi spori cireada de ediţii ale textului meu cel mai reprezentativ. Frică mi-i însă că nu am prea mari şanse să aduc de curmei, pe pajiştea literelor române, o “VAcA~ “ made in Chine.)
Aterizăm pe aeroportul din Xining, nu înainte de a survola oraşul etalîndu-şi zgîrie-norii. Păstrînd proporţiile, e ca şi cum aş ateriza pe aeroportul de la Mărculeşti şi m-ar întîmpina case cu 20 şi mai multe etaje. Germain, care vine pentru a patra oară în China, îmi explică în grabă că toate sunt construite în ultimii 10 ani, şi că mileniul al III-lea a început nici nu în Japonia, ci în China. Cîteva autocare stau la dispoziţia noastră, iar în drum spre hotel ghida nu uită să ne aducă aminte – pe un ton ce nu presupune vreo obiecţie – că mîine e deschiderea oficială a Festivalului şi deci nu se cade să bem trop d’alcool. „Gorbaciov s-ar simţi în al nouălea cer!”, îi şoptesc lui Germain. „Heuresement, on est sur la terre, vine replica lui, mais… chinoise.”
Din geamul camerei mele de la etajul 19 se vede un parc foarte bine amenajat ce se întinde à perte de vue de-a lungul unui rîu ceva mai lat decît Dîmboviţa. Cobor numaidecît pentru o primă baie de mulţime, expresă ca un duş matinal. Dintr-o ochire, constat prezenţa unei importante minorităţi musulmane – tichii albe acoperind creştetele bărbaţilor; un fel de potcapuri negre, foarte fin lucrate, ascunzînd părul femeilor, nu şi faţa – ce pare la ea acasă, judecînd după mîndria cu care-şi scoate projeniturile la plimbare. În plin centru, minaretul unei moschei pune un ditamai semn de exclamaţie propoziţiei mele precedente.
Tot înaintînd de-a lungul parcului, desluşesc o muzică extrem de antrenantă, iar peste ceva timp şi sursa acesteia. Trec podul peste rîu şi cobor într-o piaţă invadată de mulţime, venită cu mic cu mare pentru un spectacol în care apa ţîşnind din havuzuri – în figuri din ce în ce mai sofisticate – şi muzica dată la maximum fac una. Totul respiră optimism, de parcă pînă de curînd Xining-ul nici nu a fost un oraş închis, cum au mai rămas atîtea în China. (Nota Bene: în aceeaşi seară avea să aflu, de la unul dintre poeţii invitaţi, care la rîndu-i a aflat dintr-un SMS primit de la un prieten din străinătate (sic!), că la cca 150 km de Xining bîntuie o epidemie de ciumă şi că din oraşul aflat sub carantină cineva a reuşit totuşi să evadeze…) Pînă şi călugării budişti, în odăjdiile lor vişinii, radiază nu ştiu cum prea laic de fericirea mirenilor ce se revarsă din boxe. Unul dintre ei îmi face semn că ar vrea să se tragă-n portret cu mine şi în aceeaşi clipă sunt încadrat de capete rase. (Operaţia se va repeta pe durata întregii mele şederi în China – oriunde am mers, eram oprit din drum să mă pozez cu localnicii: dacă aş fi luat cîte 10 yuani de clişeu, mă întorceam acasă om avut! Nu-i de mirare, pentru ei eu sunt elementul exotic – nu doar ca homo europaeus, ci şi ca pletos & bărbos.)
Cina e un excelent prilej de a cunoaşte nu doar bucătăria chinezească, ci şi noi poeţi străini (unii au venit cu o cursă de seară), chit că micile coterii s-au şi format: secţiunea noastră francofonă a Internaţionalei Poetice se completează cu marocanul Jalal El Hakmaoui, japonezul Kiwao Nomura, estonianul Jaan Kaplinski, britanicul Tom Raworth ş.a., mereu dominată de flamandul Germain Droogenbroodt. Poeţii chinezi comunică ei înde ei, chiar şi cei – nu foartre mulţi – vorbitori de limbi străini. Se pare că încă nu dă bine (la CV? la imagine?!) să fii văzut în compania străinilor. Toate eforturile ulterioare de a sparge acest zid chinezesc al noncomunicării s-au dovedit (aproape) zadarnice – abia dacă am schimbat cîteva cuvinte cu Xing Gao, altminteri vorbitor de română şi de departe cel mai deschis dintre poeţii chinezi. Mai mult decît atît, în cu adevărat monumentala antologie a festivalului, Transcending the Reality and Matter. Poetry Collection of the Second Qinghai Lake International Poetry Festival, pe care avea s-o primim a doua zi, ne vom descoperi numele transcrise cu ieroglife (păstrîndu-ni-se şi varianta originală, iar în cazul japonezului, rusoaicei, marocanului, afghanezului, libanezului, palestinienei, indianului, nepalezului, srilanchezului etc. transcrierea în engleză), şi nici un nume chinez transliterat cu litere latine! Or, în ciuda unei idei preluate de-a gata, chinezii nu seamănă unii cu alţii (la cîte minorităţi au!), cu atît mai puţin poeţii chinezi – unii cu adevărat magistrali, cum avea să mă conving răsfoind antologia de la Point Editions, The Frontier Tide, Contemporary Chinese Poetry, Edited by Hai An & Germain Droogenbroodt.
Tîrziu în noapte, cînd – vorba lui C. Noica – îmi torn în faguri mierea zilei, brusc realizez că sunt de două zile în Subceresc şi nu am văzut nici o, dar NICI UNA, femeie gravidă. Copii – da, mame tinere – da, nu şi gravide! Şi numai în camera de hotel n-am stat, atît la Beijing, cît şi în Xining. Constatarea mă dă peste cap – să fie oare politica demografică atît de draconică încît autorităţile au prevăzut pînă şi numărul de gravide (pe care le poţi întîlni) la kilometru pătrat?!
7 august ’09
Ziua mult aşteptată, ce cade într-o (sfîntă?) vineri, pe 7 august, începe printr-un sunet de telefon, la nici 7 dimineaţa (matinali, chinezii ăştia!), chiar dacă the Opening Ceremony for the Second Qinghai Lake International Poetry Festival este anunţată pentru ora 9. Oblomovismul, de orice natură, nu intră în calculele organizatorilor – într-un sfert de oră alt telefon, de data asta adresîndu-mi-se personal („Mr. E-mi-li-an!”, cam aşa se pronunţă numele meu în mandarină, cu accentul pe cea de a doua silabă), mă smulge din aşternut.
Cobor la restaurant – niciodată n-am văzut atîţia poeţi pe metru pătrat, la o oră atît de matinală! Printre ei, ieşeanul Radu Andriescu trezit şi el cu noaptea-n cap, şi încă dădăori: la 2 (a sunat ceasul deşteptător pus de altcineva la o asemenea oră criminală!) şi la 7 dimineaţa. Ezităm între furculiţe şi beţigaşe, apoi „ne dăm cu lumea”. Tot ciocănind în fundul unei farfurii plate, parcă aş fi cocostîrcul din fabulă invitat de cumătra vulpe la un terci de orez, deprind din mers cîteva mişcări elementare: beţigaşele trebuie ţinute din strîns între degetul cel mare şi arătătorul & mijlociul, singurul mobil fiind inelarul (pe post de… maxilar).
La 9 trecut de fix începe the Opening Ceremony, într-o sală imensă plină pînă la refuz, unde sîntem poftiţi la modul imperativ. Pe scenă, alături de autorităţile centrale şi regionale, lesne de recunoscut după vorbă (cînd iau cuvîntul, îşi mitraliază textele pe un ton patetic, de parcă s-ar afla la congresul Partidului), după port (costume & cravate negre, cămăşi albe), o primă secţiune de aur a poeţilor invitaţi (de la octogenarul Juan Gelman, laureatul de anul acesta al Antilopei de Aur, la tînărul poet de culoare din Benin, Amine Laourou, fără ca s-o uităm pe palestiniana Rose Shomali Musleh sau pe poetul din Afghanistan, Sayyed M. Farani). Atmosfera se animă în momentul cînd poeţii sunt chemaţi să-şi spună păsul. Francezul (clar – de stînga, dar magistral în felul în care şi-a ţinut discursul!) Jacques Darras inflamează sala, Radu Andriescu este aplaudat la scenă deschisă, la fel şi croatul Miroslav Kirin, cînd de-aodată un poet chinez strică totul: mulţumeşte în sus şi-n jos Partidului, conducerii înţelepte etc. etc., încît pînă şi Xing Gao strîmbă din nas. (Întîmplător sau ba, respectivul poet vorbeşte – puţin – rusa, cum avea s-o aflu într-una din zile…) Şi o primă dare-n bară, magistrală: poeta palestiniană este prezentată drept… musulmană, lucru pe care Rose Shomali Musleh îl dezminte haut et fort, afirmîndu-şi catolocismul practicant.
Abia ajunşi la primul short break, că ne şi bate gîndul, pe mine şi pe Radu, s-o ştergem… englezeşte, şi asta dintr-un motiv cît se poate de serios – organizatorii nu ne-au acordat nici o oră pentru a ieşi pur şi simplu în oraş, aşa că musai să ne-o smulgem chiar noi. Eşec! Amabile, dar de neclintit în fermitatea lor, ghidele noastre – acum pe post de diriginte – ne fac semn să intrăm în sală. Sîntem iarăşi număraţi şi ţinuţi sub observaţie, încă puţin şi mă voi simţi… cifră! Nici gînd însă să mă supăr pe ele; paznic la iepuri şi tot mai uşor ar fi decît să ai în grijă o sută şi ceva de poeţi străini, prin definiţie – dădăori – nedesciplinaţi.
Filmuleţul de 20 min despre Prima ediţie a Festivalului, de-acum doi ani (film of the Grand Qinghai), realizat în cel mai pur stil propagandistic, are cel puţin meritul de a ne clăti ochii cu peisaje absolut magnifice; cît despre urechi – acestea oricum nu înţeleg chineza… Cert este însă că doar un regim forte, în căutare de respectabilitate pe plan mondial, ar fi fost în stare să pună pe picioare o întreprindere – adevărat, poetică – de o asemenea anvergură (cîteva sute de delegaţi, dintre care cca o sută străini). A propos de alăturarea de cuvine „întreprindere poetică”: deja în lift, un turist străin (magrebin, după cum arată) îl interpelează pe Radu, jeluindu-i-se că aici nu poate plăti cu cardul, el care s-a dezvăţat să aibă asupra-i bani cheş. Vorbele-i curg ca dintr-o conductă de petrol, apoi brusc se opreşte: „Şi voi, care-i business-ul vostru?” „Business poétique!”, răspundem într-un glas, ceea ce-i taie orice avînt. Coboară fără să ne arunce musai o privire. Şi astfel din vechi prieteni, ne pomenim cu Radu colegi de business poetic. Cum ar fi – ne-am scos!
După-amiaza se anunţă… demagogică, aşa că o ştergem cu Radu de la Congresul Poeţilor (na! că am zis-o; încă puţin şi vom lansa chemări de genul: „Poeţi din toate ţările, uniţi-vă!”), pe dealuri (la propriu). Urcăm în pantă, iar priveliştea ce ni se deschide în faţa ochilor ne răsplăteşte însutit efortul – un templu budist, în cîteva nivele, cu nelipsiţii prezicători îmbrăcaţi în negru de la intrare, ne primeşte (cu pîine şi ceai verde, cum se va dovedi peste un sfert de oră) în incinta-i împrejmuită cu un zid de cărămidă roşie ornat cu zvastici. Străvechi simbol tibetan, zvastica îşi etalează simetria perfectă, epurată de politic, pe drapele, pe zidurile templului principal, precum şi pe burta unui Buddha uriaş, căruia vin să i se închine mai multe femei cu părul împletit în gîţe subţiri şi negre ce atîrnă pînă la tălpi. Au obrajii aproape vineţi, de la soarele ce coace pe platoul tibetan, iar feţele şi portul colorat le trădează originea, alta decît chineză. (Aceleaşi feţe tibetane le vom întălni a doua zi, la lacul Qinghai, situat la 3.205 m altitudine – dar despre asta, la timpul potrivit.)
Nu e niciun turist în templu, aşa că n-avem cum să trecem neobservaţi. Puţinii credincioşi ard beţigaşe aromatizate, pe care şi le procură pe loc, cu doar un yuan mănunchiul. O primă curte interioară, cu cîteva altare, dintre care unul al unui Buddha culcat, ne transportă literalmente într-o altă lume: la un moment dat, o femeie-călugăr ne face semn să intrăm într-o încăpere destinată probabil oaspeţilor, unde ne serveşte cu un ceai verde, pregătit chiar de faţă cu noi, şi cu pîine de casă. Uşa e larg deschisă, ceea ce face ca ritualul ceaiului să fie însoţit, la distanţă de cîteva zeci de paşi, de prosternări în faţa unui Buddha surîzător. Urmărim fascinaţi gimnastica sacră a unui bătrîn şi a unei copile, şi o pace neobişnuită pune stăpînire pe sufletele noastre, de parcă am fi în sînul lui Dumnezeu, fie şi nirvanic.
Tot punîndu-ne ceai şi ciugulind din pîine, am lăsat să treacă timpul pe lîngă noi. Un sfert de oră – jumătate – trei sferturi… La plecare, punem cîte 10 yuani sub talger (9,6 yauni = 1 euro), în semn de recunoştinţă, chit că ospitalitatea nu are preţ. Apoi urcăm la celălalt nivel, în curtea principală, în mijlocul căreia se înalţă un fel de pom de crăciun din fier împodobit cu clopoţei – cînd bate vîntul, clinchetul lor „spune” rugăciuni. Tot aici se află templul principal, din a cărui firidă ne priveşte un gigantic Buddha de aur cu o ditamai zvastică pe burtă. Prin semne, ne cerem voie să ne apropiem, iar călugărul ne încurajează să venim cît mai aproape. Două femei – după cum arată, mama şi fiica – se închină de zor, fără să fie deranjate de prezenţa noastră. Facem înconjurul templului, în acordurile unei muzici repetitive – de fapt, este o rugăciune cîntată – ce răsună de pretutindini, ca şi cum îngerii au coborît pe pămînt. O succesiune de curţi interioare ne conduc, în cele din urmă, spre o stupă închinată memoriei unui călugăr budist, probabil cineva foarte important în ierarhie templului. Prin deschizăturile din zid, tăiate în formă de zvastică, se vede oraşul întins de-a lungul unui defileu străjuit de munţi. Iar în depărtare – culmile înzepezite ale unor piscuri ce te fac să visezi.
Mai mult ca niciodată, mă simt nu atît în China, cît în Tibet, ceea ce-i adevărat din punct de vedere istoric, nu şi în opinia autorităţilor centrale. Suficient să cobori în oraş, unde locuieşte o importantă minoritate musulmană, pentru a le da dreptate – toate imperiile au operat mari deplasări de populaţie; China de ce ar fi o excepţie?!
Odată ajuns la hotel, găsesc în cameră un pachet cu cărţi, printre care şi Transcending the Reality and Matter. Poetry Collection of the Second Qinghai Lake International Poetry Festival – răsfoind-o, mă descopăr la p. 476-478, antologat cu 5 poeme (le voi recunoaşte după… liniile de pauză), mai puţin “VAcA~ “, inspirat de Cartea tibetană a morţilor. O decepţie în plus, care nu-mi va umbri însă bucuria acestei după-amiezi „tibetane”, fie şi made in China.
Despre recepţia din aceeaşi seară nu ar fi mare lucru de spus, decît că, la cîte feluri de mîncare s-au servit, pe mese rotunde avînd în mijloc cîte-o masă turnantă de sticlă pe care se aşezau bucatele, ţouil de tărie din cereale şi apoi sticla de vin chilian, iar la insistenţa unora şi cîte-o sticlă de bere locală, arătau de-a dreptul derizoriu! Deprins cu chefurile noastre, unde mîncare este înecată în alcool, eram pe punctul să pun sub semnul întrebării recepţia însăşi, dacă nu s-ar fi apropiat de masa noastră, cu paharul în mînă, vice-guvernatorul provinciei, el însuşi poet, pe nume Jidi Majia, spre a ciocni cu fiecare. După care s-a mutat la masa de alături, însoţit de fulgerele aparatelor de fotografiat.
8 august ’09
Deşteptarea la 6 dimineaţa, micul dejun à la hâte, îmbarcarea în autobuze (Radu în nr. 2, subsemnatul în nr. 3), iată-ne deja şerpuind prin munţi, timp de două ore, spre lacul Qinghai (în tibetană – Kukunor), cu maşina poliţiei în faţă (replica croatului Kirin nu se lasă aşteptată: „De regulă, poliţia vine din urma poeţilor!”), pentru a celebra momentul culminant al Festivalului – decernarea Antilopei de Aur în faţa Zidului Poeţilor, pe care ne vom lăsa şi noi semnăturile, în final. Stau alături de japonezul cu înfăţişare de samurai Namura Kiwao, şi el bun vorbitor de franceză, cu care discutăm despre… Imperiul semnelor de Roland Barthes. Cititor asiduu din Cioran şi Eliade, ultimul tradus masiv în niponă, se arată entuziasmat de Regele moare al lui Eugène Ionesco, pe care l-a văzut la Tokio în montarea teatrului chişinăuean „Eugène Ionesco”. La rîndu-mi, îi spun că am văzut teatrul Kabuki, în turneu la noi, la invitaţia aceluiaşi „Eugène Ionesco”, fără să-mi amintesc titlul piesei şi nici numele autorului. Cînd intrăm pe serpentinele montane, uimirea ne pune cîte-un căluş în gură.
Turme de iaci păscînd la înălţimi la care nu toată pasărea ajunge, tibetani în costume naţionale călărind bidivii strălucind arămiu în lumina soarelui dogorîtor, cîmpuri de rapiţă à perte de vue, iar pe marginea drumului ştiubeie de albini şi borcane de miere, pe mici măsuţe improvizate, totul muiat într-o atmosferă parcă desprinsă din pînzele lui Rerih. Obrajii vineţi ai montagnarilor armonizează perfect cu culoarea rochiilor lungi ale fetelor, cu o nuanţă mai spre roz. Trecem prin cîteva localităţi, de fapt – două şiruri de case de-o parte şi de alta a drumului, a căror sărăcie lucie te izbeşte de departe, fie şi din mers. La cîtă frumuseţe e-n jur, aceste sate par nişte ştersături jalnice într-un peisaj cu adevărat dumnezeiesc. Casele de lut, cît nişte cutii de chibrituri, cu acoperişul plat, şi el de lut, împrejmuite de garduri de lut, stau mărturie grăitoare că Antichitatea nu e chiar atît de îndepărtată în timp – iat-o, se află la nici două ore de Qinghai.
Lacul (sărat!) se arată în toată splendoarea şi mai ales puritatea: fiind considerat sfînt de localnici, nu se îmbăiază în el (la peste 3.200 m, i-aş vedea eu cum se bagă-n apă!), şi nici nu-şi spală/adapă animalele. Neted că ai putea merge pe oglinda apei, se pare că a devenit o atracţie turistică pentru chinezi, judecît după numărul de autocare parcate pe mal. De fapt, toată această lume a venit pentru noi, cum avea să constatăm puţin mai tîrziu, odată cu deschiderea ceremoniei de decernare a Antilopei de Aur. Laureatul de anul acesta se numeşte Juan Gelman (n. 1930); este un mare poet argentinian, rezistent de marcă şi apoi exilat politic în timpul dictaturii de dreapta. (Deloc) întîmplător, e comunist, ceea ce nu-l împiedică să aibă cîteva accente critice – dar numai după ce aduce laudele cuvenite poporului chinez care a transformat o ţară înapoiată, pe care a vizitat-o în 1949, în cea de-a doua putere mondială – la adresa autorităţilor chineze în ce priveşte unele încălcări ale drepturilor omului, aplicarea pedepsei cu moartea etc., etc. Arată ca un nobil turghenevian din sec. al XIX-lea, iar stofa aristocratică (a spiritului, vreau să zic) i se simte pînă şi în felul în care mulţumeşte, fără să pupe mîna. Ecce Poeta!
Urmează un corcert simfonic prezentat de Orchestra of Qinghai National Song and Dance Troupe. Din programul însoţitor, aflu că austriacul Franz Shubert se numeşte – probabil după ce a fost tradus din… chineză – Franz von Suppe, iar Carmen Ouverture (a lui Georges Bizet) a fost scrisă de Anonymous. La urma urmei, cîţi dintre europeni îl deosebesc pe Lao Tse de Confucius, şi cine-şi aduce aminte numele ucenicului iubit (şi cel mai greu încercat) al lui Maphra?!…
După prînz, avem o jumătate de oră liberă, cît să mergem pe malul apei. Ţăcăniturile aparatelor de fotografiat înlocuiesc vorbele – am senzaţia că toată lumea pozează pe fundalul lacului, mai puţin îl priveşte – vorba lui Virgil Mazilescu – pentru totdeauna. La cît de blitzat e, mira-m-aş să nu ia foc. Cineva vrea să fotografieze un iac, la care stăpînu-i îi face semn… să plătească! Alături, o frumuseţe locală de vreo 18 ani se lasă pozată cu oricine i-o cere, fără să pretindă nimic. „Voilà, la beauté ne demande jamais d’argent!”, conchide Jalal marocanul.
Şi apoi – valea! Şi dă-i şi dă-i la deal!! Din geamul autobuzului se vede un templu tibetan pe unul din vîrfuri, panglicele colorate şi steguleţele albe, roşii, verzi, albastre, galbene fluturînd în vînt rugăciuni. Mai multe stupe albe, de cîţiva metri înălţime, par ouate acolo de cine ştie ce pasăre măiastră. Simt că mi se taie respiraţie, nu atît de înălţime (nu am vertijuri, parole!), cît de măreţia peisajului spiritual, ca şi cum de la o anumită altitudine în sus materia trece-n idee. Nu e nicio mistică în toate acestea, doar că faţa locului se uită la Dumnezeu – şi încă de aproape! Şi atunci înţeleg, la modul fizic, ce vrea să spună expresia „pe culmi”.
Ne îndreptăm – e un fel de a zice, dat fiind drumul şerpuit – spre localitatea Huangyuan, unde urmează să – citez din program – „collect local poetry materials”. Într-o oră am şi ajuns, iar odată descinşi, uimirea noastră nu cunoaşte margini: un întreg orăşel, cu case în formă de temple (aceleaşi curţi interioare pe care le-am văzut în templul budist din Qinghai!), se înşiră de-o parte şi de-alta a unei străzi ce urcă în pantă – un fel de… Arbat tibetan destinat turiştilor. Unde şi unde se văd, în spatele zidurilor de ciment, casele de lut ale localnicilor – aceleaşi cutii de chibrituri, împrejmuite cu garduri de lut, ca acum 2-3 mii de ani, pe care le-am observat şi în drum spre lac. Toată lumea a coborît în stradă, prăvăliile ne aşteaptă cu uşile deschise, iar într-una din case se dă un spectacol războinic, cu zeităţi locale. Totuşi punctul culminant al acestor „mişcări de trupe (poeticeşti)” este vizitarea casei-muzeu a unei glorii locale, în cadrul unei the Opening Ceremony of Changyao Poetry Museum. Într-o vitrină, carnetele-i de partid – se vede de departe că a fost un ştab! – constituie tot atîtea trepte de ascensiune socială, imaginile de la congrese din celelalte vitrine surprinzîndu-l alături de Mao & Co. Noroc de frumuseţile locale, pentru care sînt la rîndul meu un punct de atracţie, cu care schimb ocheade, altfel aş fi murit de urît!
Cînd de-odată – iat-o! prima femeie gravidă pe care o văd în China: e tibetană şi nu pare la prima sarcină (aflu de la ghida noastră că draconica politică demografică – o familie, un copil! – presupune şi anumite derogări, în cazul minorităţilor naţionale ce constituie – oficil – 2 %; nu şi pentru funcţionarii de stat, care sunt concediaţi à jamais dacă o pun de-al doilea). Seamănă cu o ţărancă de-a noastră, din îndepărtata mea copilărie, aşa înfofolită-n cîrpe vechi şi arsă de soare. Lumea necăjită arată pretutindeni la fel, îmi zic, doar că-n alt fus orar (de fapt, e vorba nu atît de „ore”, cît de decenii şi chiar de sute de ani).
Cina, abundentă, nu şi grozavă de data asta, ne stă în gît – opinie unanimă, după cum voi constata după –, atîta vreme cît localnicii abia dacă au la masă un bol de orez fiert. Sper din tot sufletul ca toată cărnăraia, de porc, berbec şi iac, rămasă aproape neatinsă, să le revină lor, mai cu seamă puştilor, numai piele şi os, ce se uită la noi ca la nişte extratereştri. Cînd ni se aduce şi iaurtul, altminteri delicios, cineva nu mai rezistă şi cere – la modul imperativ – să fie serviţi în primul rînd copiii; după ce se consultă cu autorităţile locale, oficianţii se execută, spre bucuria generală.
Pe stomacul plin (al poeţilor) şi dedulcit cu iaurt (al publicului tînăr), recitalul se anunţă ca un rîgîit zgomotos după o masă mongolă (dacă nu rîgîi, se cheamă că nu stimezi gazdele!). Doar că toată această lume ce se înghesuie în curtea transformată în (mini)stadion asta şi aşteaptă – să se producă poeţii! Ce frumos sună franceza, flamandă, spaniolă, italiană, arabă, srilancheză (chiar şi engleza americană!) etc., etc. în creierii munţilor – dar numai cîntarea guturală a unui bard local, ce face să rezoneze pînă şi pereţii, la ea acasă. Nu ştiu de ce, îmi aduce aminte de horirea lui Grigore Leşe, care ne-a încîntat auzul, acum 10-12 ani, la un festival de poezie din Ţara Oaşului – să fie de vină cutia de rezonanţă a munţilor?!
9 august ’09
Abia dacă ne-am revenit după periplul de ieri (nu-i vorba de oboseală, ci de uimire – care se cere şi ea digerată), că altă destinaţie turistică ne cheamă la drum – Ta’er Monastery. Situat la cca 30 km de Qinghai, complexul monastic budist, de rit tibetan, este o bijuterie sau mai exact un colier de nestemate. Nu mai puţin de o duzină de temple se înşiră în pantă, mari şi mici, unul mai maiestuos decît altul, toate luate cu asalt de nenumăraţii turişti. Printre aceste hoarde nomade, cu ghid sau fără, călugării îmbrăcaţi în odăjdii vişinii îşi caută de treburile lor, spălînd treptele de la intrare, cărînd saci cu alimente sau prosternîndu-se în faţa altarelor, alături de credincioşi. Pace şi misticism, ca să-l parafrazez pe Mircea Cărtărescu.
Unele temple sunt deosebit de venerate, iar intrarea este cu bilete (nu şi în vazul nostru – ecusonul Festivalului ne deschide toate uşile!): ca şi cum nu au plătit îndeajuns costul excursiei, turiştii lasă bani pretutindeni, în talgere enorme în care nu se văd decît yuani, semn că străinii nu prea ajung pe-aici. Într-una din încăperi descopăr o cadă imensă plină pe trei sferturi cu bancnote de 1, 5, 10, 20, 50 şi chiar 100 de yuani; alături, o curte în plină renovare, mirosind a materiale de construcţie. Şi aşa credinţa maselor cimentează – literalmente – comunitatea budistă, în chip de templu.
Ne mişcăm în pas de gîscă prin cel mai mare templu, tot el şi sală de clasă, iar majoritatea turiştilor mai şi reuşesc să se închine în faţa unor zeităţi cînd pluricefale, cînd cu mai multe braţe – totul într-o atmosferă aproape irespirabilă din cauza beţigaşelor aromatizate, arse din belşug. Nu ştiu cum te poţi ruga din mers, darămite medita. Dar ce plăcere să pui în mişcare mantrele de rugăciune, în chip de butoiaşe cu texte sacre imprimate pe suprafaţa lor, pe care le roteşte toată lumea, indiferent de credinţă. Dau şi eu o mînă de ajutor la menţinerea acestui perpetuum mobile în stare activă; mă întreb, căţi dintre budişti şi-ar face semnul crucii într-o catedrală (mai tîrziu, aflu de la Jalal că intrarea în moschei este interzisă celor de altă credinţă, excepţie făcînd Marea Moscheie din Istanbul). Şi încă – nu cumva turiştii de astăzi au luat locul pelerinilor de altădată?
Departe de a fi răvăşit (cum mi s-a întîmplat la templul din Qinghai, pe care hotărăsc să-l mai vizitez odată în aceeaşi după-amiază), totuşi plăcut impresionat – clişeul verbal se potriveşte acestei excursii la locurile sacre! –, mă întreb cum arată Ta’er Monastery în absenţa vizitatorilor. Şi dacă marele mister al budismului nu rezidă tocmai în această deschidere către lume, inclusiv din partea călugărilor?! Să te desăvîrşeşti interior, fără să întorci spatele realităţii. Cum o fi oare la Lhasa? Dar numai în chip de turist nu-mi doresc să ajung într-acolo!
Într-un tîrziu, revenim la autocare, şi asta fiindcă în aceeaşi după-amiază ne aşteaptă alte activităţi poeticeşti. La 14.00 suntem – o parte din scriitori, alta se deplasează într-un scuar din oraş – la Qinghai University for Nationalities, pentru un maraton liric în faţa unei săli plină ochi. Fiecare citeşte pre limba lui, iar nişte pliante cu poemele noastre traduse în chineză stau pe mese la îndemăna studenţilor. Dintre toţi, cel mai mult mă impresionează Kiwao Nomura, care recită ca şi cum şi-ar face sapuko, de faţă cu toată lumea. Îi strîng mînă şi mă aleg cu un dar – cartea lui de poeme, bilingvă (niponă-engleză), şi un CD cu 3 poeţi japonezi citindu-şi poemele, pe fundal muzical. Cînd îmi vine rîndul, mă las purtat de inspiraţie şi spun – aproape pe dinafară, la cîte ori am rostit poemul, cu diverse ocazii! – şi am îmbrăţişat o poetică…, pe nerăsuflate. După, ghida mă roagă să particip şi la recitalul din faţa hotelului, de la 20.00-22.00, doar că eu mi-am pus în gînd altceva, să merg – îmreună cu Radu şi Szabo T. Anna, născută la Cluj, iar de la vîrsta de 16 ani stabilită la Budapesta, (încă) vorbitoare de română – la templul „nostru” din Qinghai, pentru a-mi lua rămas bun. Ceea ce am şi făcut, în lumina unui apus aşternîndu-se ca o alifie peste chipurile noastre arse de (acelaşi) soare, nu mai tîrziu decît ieri, la lac. Cerul este atît de senin, încît se văd crestele înzăpezite ale munţilor, hăt în zare. N-aş mai pleca de-aici, senzaţie pe care am trăit-o sub un cer plin de stele în seara zilei de 15 ianuarie ’91, în curtea mănăstirii Neamţ. Se vede că Dumnezeu nu are religie, ci doar locuri de cult în care – uneori – se revelează.
Cînd am ajuns la hotel, recitalul era în toi, dar m-am prefăcut chinez şi am fost lăsat în pace. „Te-ai schimbat la faţă, îmi spune Anna, ai un aer…” „Cristic”, o ajută Radu. Pace vouă!
10 august ’09
Este cea de-a cincea dimineaţă cînd mă trezesc la 6 şi ceva; încă puţin şi devin, din păun & bufniţă, privighetoare. De data aceasta ne ducem să collect local poetry materials în creierii munţilor, în Kanbula (aproape că rimează cu… Şambala), pe rîul Galben. Perfect senină, ziua se anunţă lungă. Judecînd după moscheiele ce răsar în cale, în mijlocul unor sate pitite în defileuri, zona e populată de o importantă comunitate musulmană. Toate minaretele sunt vopsite în alb şi verde crud, şi par nişte lujere enorme gata să-şi desfacă fruzuliţa verde din vîrfurile în formă de mugur. În rest, aceleaşi case de lut cu acoperişul plat, împrejmuite de nelipsitul gard de lut, şi doar cîte-o poartă din piatră, unde şi unde, indică gospodăriile ceva mai înstărite. Ca şi cum cineva a dat cu zarurile, satele astea etalîndu-şi de cînd lumea cele cîteva case. Cine-i în cîştig? Şi cine-i în pierdere?…
Tot înaintînd, ajungem la un loc de unde se vede un enorm baraj, iar lacul de acumulare e de culoarea jadului. Coborîm din autobuzele noastre, pentru a lua altele mai mici – drumul în serpentine ne poartă spre un imens reastaurant (la înălţime, y compris la capitolul bucătărie, cum avea s-o constatăm la prînz), unde iarăşi ne schimbăm bidiviii, de data asta pe nişte maşinuţe a cîte 10-12 oameni. În bătaia vîntului, e ca şi cum am face slalom gigantic pe greabănele unui dragon adormit. Ajungem pe un platou de unde se deshide o privelişte cum n-am mai văzut – aşa trebuie că arată poarta raiului: de-o parte o stîncă golaşă, de alta, un munte împădurit, iar în faţă, cît vezi cu ochii, piscuri înzăpezite. „Verweile doch, du bist so schon!” – Faust nu putea opri clipa decît pe metereze. Adio şi n-am cuvinte!
Pe drumul de întoarcere, împrumut de la Jalal o excelentă Anthologie de la nouvelle poésie chinoise, Circé, 2004, pe care prietenul meu a cărat-o din Maroc, dacă nu cumva ea l-a adus în China. Îl citesc pe Bei Dao (n. 1949), unul dintre artizanii revoltei studenţeşti din Piaţa Tiananmen, exilat după 1989 în Statele Unite – imens. Reţin aceste două versuri: „je te suis, croyance/ toi qui suis la mort”, pe care le pun alături de eminescianul „nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”. Mă doare mintea cum „se ciocnesc” marii poeţi, peste spaţii şi timp.
Cina cea de pe urmă de la Qinghai Hotel. După care suntem îmbarcaţi în autocare pentru ceremonia finală, de la Qinghai TV Station, în transmisie directă. Un spectacol de poezie în cel mai pur stil propagandistic, din creaţia invitaţilor (cîteva piese) şi a autorilor chinezi, mă aruncă în urmă cu două decenii şi mai bine, cînd festivismul de paradă era şi la noi pe ordinea de zi. În tot acest timp – şi a trecut aproape o săptămînă! – nu s-a ţinut nicio masă rotundă, nu avut loc o singură dezbatere, şi niciun poet chinez nu a urcat în autocarele noastre, pentru a sta la taclale. Să fie libertatea atît de contagioasă? Reuşită din punct de vedere organizatoric, întîlnirea poeţilor din toată lumea a avut loc nu atît cu China şi creatorii chinezi, cît cu ei înşişi (mai exact, ei înde ei), în (şi – pentru) China.
* * * * * * *
Pe 11 august, suntem depuşi la Great Hotel din Beijing. Ieşim în oraş, Anna, Radu, Jalal şi subsemnatul, cu un taxi ce ne lasă în Piaţa Tiananmen pentru numai 30 de yuani. Lume de pe lume, iar la intrarea în Oraşul Interzis o coadă kilometrică se pîrpîleşte la soare (sînt 38 de grade la umbră). Trecem pe lîngă mausoleul lui Mao, alături de care cel al lui Lenin e o coştereaţă, iar imaginea mea este captată de numeroşi chinezi, care-mi cer prin semne să pozez cu ei sau cu copiii lor. E şi asta o formă de postumitate, îmi zic, una anonimă, în cazul în care cursa de mîine (Beijing-Viena-Chişinau) se închieie subit, undeva deasupra munţilor Ural. Deocamdată însă casc ochii mari cît să încapă nici nu Beijingul mileniului III, flamboyant neuf – uimirea mea în faţa miracolului chinez. Şi încă n-ai văzut nimic, îmi spune intuiţia, las’ pe data viitoare! Faţa locului s-a lăţit toată într-un zîmbet („cît China”, vorba poetului Dan Sociu) şi a dat aprobator din cap, chipurile – ne mai vedem noi.
Comentarii recente