După un scrutin extrem de disputat în Israel şi în toiul unei campanii electorale dezlănţuite de-a binele în Republica Moldova, volumul de eseuri al lui Amos Oz, Cum să lecuieşti un fanatic, Humanitas, 2007, are efectul unui vaccin antirabic. Nu că ar fi o cură de sănătate; mai degrabă, un istoric al bolii pe care, citindu-l, îţi dai seama că ai fi preferat să nu-l fi văzut. Or, Amos Oz nu te vrăjeşte cu poveşti de adormit copiii, ci se ia la harţă cu lumea care, potrivit expresiei sale, a păşit din secolul XX în secolul XI: „Fanaticului îi pasă foarte mult de tine; fie că stă atîrnat de gîtul tău, pentru că te iubeşte la nebunie, fie îţi sare la beregată, în cazul în care se dovedeşte că nu poţi fi mîntuit”. Crescut el însuşi într-un Ierusalim al „Intifadelor” evreieşti din ’45-’47, dînd cu pietre în patrulele britanice şi învăţînd atîta engleză cît să strige: „British, go home!“, luînd apoi parte la Războiul de Şase Zile, din ’67, luptînd pe frontul sirian în ’73, scriitorul se implică activ în mişcarea Pace Acum în 1978 şi devine „vocea bunului-simţ care se ridică peste confuzia generală” (Nadine Gordimer). Ascultaţi-l: „Palestinienii vor ţara pe care o numesc Palestina. Au motive foarte solide ca să o dorească. Evreii israeliţi vor exact aceeaşi ţară, din exact aceleaşi motive, ceea ce asigură o înţelegere perfectă între cele două părţi şi o imensă tragedie.”
A propos de fanatismul lozincilor: „Cînd tata era copil, în Polonia, străzile din Europa erau pline de grafiti: Evreilor, căraţi-vă în Palestina! Cînd tata a mers din nou în Europa, după cincizeci de ani, zidurile erau acoperite de noi grafiti: Evreilor, căraţi-vă din Palestina!” Sătul de limbajul foilor volante, votez Amos Oz.
e un mare scriitor Oz, mă bucur că ai ochi pentru el
ce PR-ist bun sunteti! ma duc sa-mi cumpar cartea