Arareori mi s-a întîmplat să mă identific cu un personaj pînă la uitarea de sine, cum este cazul acum, cînd cele trei zile la Kars ale poetului Ka, protagonistul romanului Zăpada, de Orhan Pamuk, Curtea Veche, 2008, s-au adăugat bio(biblio)grafiei mele, încît puţin a lipsit să nu mă prind a-i „reconstitui” cele 19 poeme pierdute! Dincolo de empatia dintre cititorul în carne şi oase şi personajul în caractere de litere, însăşi ficţiunea pare să-şi ia o magistrală revanşă în faţa vieţii, asta cu atît mai mult cu cît romanul constituie o adevărată lecţie de realism.

Vorba vine: faptele vorbesc! Sosit din Frankfurt la Kars, via Istanbul, formal pentru a scrie la ziar despre tinerele sinucigaşe, poetul Ka devine, din omul dinafară care-i descoase pe toţi, în stînga şi-n dreapta („- De ce se sinucide toată lumea în oraşul ăsta? a întrerbat Ka. – Nu se sinucide toată lumea – doar tinerele şi femeile, a răspuns Ipek. Bărbaţii se cufundă în credinţă, iar femeile se sinucid”), bărbatul îndrăgostit care ţese dacă nu intrigi, cel puţin un adevărat covor zburător pe care visează s-o răstoarne pe frumoasa Ipek, înainte de a o lua cu el în Germania. Or, istoria imediată, alias alegerile locale, are şi ea un cuvînt de spus, adevărat – cu sonorităţi de focuri de armă. Totul – în numele credinţei, chiar dacă „este o prostie să te distrugi pentru nişte convingeri într-o ţară nemiloasă ca a noastră”. De unde şi „gîlceava” occidentalizatului Ka cu lumea islamizată a Kars-ului („- În Europa există un alt Allah? a întrebat Şeyhul. – Eu doresc un Allah care să nu-mi impună să-mi scot încălţările pentru a mă înfăţişa lui..”), care se lasă cu moarte de om (trist ecou al răspunsului lui Ipek, replica lui Kadife, soră-sa: „Femeile se sinucid în speranţa de a cîştiga. Iar bărbaţii se sinucid cînd văd că nu le-a mai rămas nicio speranţă să cîştige”).

Rămîne însă o tulburătoare poveste de dragoste, imaculată ca prima zăpadă.