cînd ne-am luat fraţi de cruce cu flora, în loc să schimbăm, cum se face, cămăşile, noi ne-am schimbat paşapoartele:

iugoslav pe sovietic – la ora aceea şi unul şi altul al unei ţări ce nu există, dar unde urma să ne-ntoarcem

după „zilele blaga” din cluj – alba-iulia. el în belgrad, eu în ch-ău, fiecare sub numele celuilalt, la adăpost de bătaia

artileriei ruse/ de bombardamentele nato. „poştaşul, am rîs într-un glas, sună întotdeauna de două ori.”

(ca şi cum moartea vine prin corespondenţă şi dacă nu dă de-adresant, face cale întoarsă şi nu te aşteaptă la

post-restant.) după care-am băut o tărie la bruderşaft. scurt. cît s-o facem pe vasele comunicante.

„torna fratre!” şi am. şi el a. şi ne-am. neamul nevoii! ca unda pe apă spărgînd primul cerc creştea gura paharului; noi

doi eram pe aceeaşi lungime de undă. iar ca înfrăţirea să fie deplină, a zis: „hai să-ţi spun cum beau sîrbii mei.

intră unul în bar şi comandă un metru de vodcă, la care barmanul îi toarnă – la ochi! – pe tejgheaua

lustruită de coatele cui nu i-i lene o dîră de-un cot şi o palmă, la fix. etalonul etilic se cheamă

de-atunci barul. şi ruşii tăi?…” „duc la ureche!” şi i-am povestit cum tot rusul e-n stare să toarne -

la auz! – în pahare de 0,2 l, şlefuite-n faţete, o sticlă de vodcă la trei.

ah! ţuica e băută şi alcooluri scrise!

rînd pe rînd s-au dus unii şi alţii pe gura paharului să împlinească(-se voia Ta!) cercul poeţilor

dispăruţi: cei rămaşi răsucesc păhăruţul în palmă cum s-ar acorda pe aceeaşi lungime de undă. în spirtul şi litra.

cînd odată cu aburii de alcool se ridică-n tării o elită etilică – mady, emil, ioan (lista rămîne deschisă) – ca o auroră

boreală ce arde cu pară albastră, iar zilele noastre aduc tot mai mult a nopţi albe. din bufniţe tinere

am ajuns, iată, priveghetori, după cîţi comeseni (de scris) am privegheat. pe nepusă

masă (de pomenire), la fel cum, pornit să te dregi, nici nu ştii de cînd iarăşi te-ai pus pe băut, antumnalele

se întorc în postume. ţărîna-n pămînt. şi paharul la gură. pe cerc. nu şi mortul

de la groapă. degeaba l-am plînge – regretele sunt rîgîielile spiritului! -; nu au cum se preface în moare, oricît de sărate

ar fi, lacrimile. mai degrabă dregîndu-ne glasul să spunem, pe două voci (eu şi vitalie), despre isprava – asemănătoare

unor fapte de arme, cu singura deosebire că nu a curs sînge, ci vodcă – a unor soldaţi ai armatei sovietice

prinşi c-o ladă de vodcă-n cazarmă, cărora li s-a confiscat băutura, iar sticlele-au fost încuiate în seif.

şi aşa, înainte s-ajungă mireasa de-o noapte-a soldaţilor, vodca era (să rămînă)-o fecioară de fier.

cîntă, o! muză, asaltul de noapte al unui pluton de soldaţi ruşi asupra, -ntărită la cub, bateriei de sticle.

cum luau seifu-n braţe, cum îl zgîlţîiau – în dorinţa lor de-a se-ameţi – ca pe un cetăţean turmentat.

cum dădeau marea spargere, pe dinăuntru, în sensul în care făceau cioburi sticlele. cum, strecurată

printr-o faţă de pernă întoarsă pe dos, băutura umplea ochi ligheanul de rufe („băga-mi-aş picioarele!

nu credeam să învăţ a bea vodcă cu vadra…”). cum, spre dimineaţă, cazarma visa

l’eau-de-vie en rose. cum, la trezire, mai mulţi au vărsat în ligheanul din care-au băut. cum au fost fugăriţi

toată ziua, cu masca de gaze pe faţă, încît – „алкоголь, выходи! никотин, выходи!”* – vai, în loc să le treacă

i-a ajuns ameţeala… păzeşte-ne, doamne, de ejacularea precoce şi replica întîrziată!

ce-nfrăţire pe cinste-ar fi fost dacă metrul de vodcă (-al lui flora) l-aş fi ridicat (eu) la cub, tot atunci.

să fi fost străveziu (ca-n poemul lui blaga) pămîntul, ciocneam negreşit, cum văzduhu-i tăiat în faţete. atîta tovarăş

de pahar am avut eu la viaţa mea – moartea lui ca pe-o cinzeacă m-a dat peste cap.

(paranteză deschisă: decembrie 1950 -

februarie 2005, paranteză închisă.) cît linia de orizont este gura paharului. nimeni nu

toarnă, frate?

*(rus.) „alcool, ieşi afară! nicotină, ieşi afară!”

Din volumul Arme grăitoare, în pregătire la Editura Cartier