“Între o idee şi o sabie e aceeaşi distanţă ca între o fecioară care crede că-şi îndrăgeşte starea şi o femeie împlinită care-o îndrăgeşte pe-a ei.”

Cine-i în stare să dea o asemenea frază, cu certitudine nu doar citeşte, ci şi… scrie în inima femeilor. Se numeşte Pierre Drieu la Rochelle, este unul dintre numele de referinţă ale literaturii franceze din secolul XX şi a fost, sub Ocupaţie, vârful de lance al intelectualilor colaboraţionişti – ruşine pe care o spală cu sânge, în martie ’45.

De-o frumuseţe exotică ce descinde parcă direct din O mie şi una de nopţi, Belukia, Cartier, 2007, este romanul în care Drieu la Rochelle intră literalmente sub pielea personajului feminin, soţia iubită a prinţului Mansur, dar şi cea dintâi mondenă a Bagdadului. Încă din primele rânduri, aceasta tocmai îşi părăseşte într-ascuns haremul, pentru a ajunge în braţele lui Hassib, a cărui gură – observă Belukia – “era marcată de un gust aparte pentru iubirea femeilor”. Urmează… Să nu ne grăbim totuşi. Cum nu se pripeşte nici autorul să-şi arunce eroii în… luptă: “Complici, renunţau în seara aceea la plăceri pentru ca, în seara următoare, să le regăsească la fel de tinere ca odinioară. Cultivau uneori asemenea ascetisme care le înteţeau pofta neostoită şi grea care i-ar fi putut zdrobi pe unul de celălalt.” Abia de-aici încolo se umblă la nuanţe: “Ea îşi dădu atunci seama că plăcerea culeasă de peste tot în acelaşi timp are un tăiş care răneşte şi ucide iubirea.” O adevărată negare-a negaţiei: “Cuprinsă de cutremurătoare păreri de rău, descoperi că voluptatea pe care iubirea acestui bărbat i-o dezvăluia (…) depăşea toate plăcerile.” Peste nici 120 de pagini, ea îi întinde pumnalul, iar naratorul va relata sec: “Priviră cele două tăişuri (…) Imensa neputinţă a iubirii făcuse să se ivească moartea în adâncul ochilor lor.”

Toate acestea pe când, în Bagdad, se mai murea din dragoste…