Mircea Ivănescu este un Faust pe invers care n-a părăsit-o niciodată pe Margareta, ci a luat-o de nevastă, trăind cu ea până la adânci bătrâneţi şi amânând – pe cât va fi fost omeneşte cu putinţă – să „oprească clipa”, chit că fiecare poem al său „fixează” a jamais un instantaneu ce-i dezvăluie starea de om fericit până şi în tristeţe, una mai degrabă luminoasă. Nimeni, de la Eminescu încoace, n-a prins cu atâta precizie, într-un singur clişeu, vremea ca durată şi „clipa cea repede”; or, filmul poemelor sale, fără început şi sfârşit, se desfăşoară într-o atemporalitate marcată de vremelnicie, într-un (stop-)cadru ce aduce mai degrabă a chenar de „manuscript inluminat”. Ca şi cum ar rescrie, într-o oglindă retrovizoare, Fata în grădina de aur a lui Richard Kunisch pornind de la Luceafărul eminescian.

Cît despre „gravorul” Mircea Ivnescu, acesta s-a transformat demult – parcă urmându-şi chemarea: „să fii în stare să fii lucrarea mâinilor tale” – într-o „iniţială” a poeziei româneşti, una de aur.

* * * * * *

Mircea IVĂNESCU

Manuscript inluminat

de aur – într-o veche legendă a fost părul ei

înconjurîndu-i chipul cu ochi orbi, ca lumina aurie a iatacului

în miniatura unde fecioara-şi înălţa capul privind

către textul care-i continuă, pe coloane cu unciale frumoase, fiinţa

de care îi era, îi este, părul înconjurat – căci în vremea asta

nu mai există vreme – şi nu mai există, fireşte,

nici fiinţe – e totul un joc – cu simţul răspunderii,

fără simţul răspunderii – şi aducerile aminte, sparte,

şi glasul ei fărîmicios, se fac cioburi, prafuri de aur,

se spubleră, praf, în razele soarelui, cum vedeai dimineaţa

în copilărie, în salonaşul albastru – şi nu ştiai

de ce joacă ace albe în lumină, lîngă fereastră -

şi aurul, pe care mai tîrziu l-ai înţeles risipindu-i, o singură dată,

părul nu era deloc asemenea unei iniţiale, a fost

doar o faţă oarbă, prinsă în aur, o singură dată întorcîndu-se

în lumină spre tine.