Îndelung decantată, poezia Marcelei Benea umblă la esenţe chiar şi atunci cînd nu face deîct să schiţeze un gest: „Iar cînd un trecător rătăcit,/ îngrijorat, întreabă/ încotro s-o apuce,/ o mînă tremurătoare/ scrie pe cenuşa trotuarului:/ KAFKA” (cutremurător poem, ce trimite la Evanghelia dupa Ioan în care Isus „scria cu degetul pe pămînt”). Nicio stridenţă nu-i tulbură limpezimea, poemul fiind „un ţipăt închis”, şi asta fiindcă demersul poetei urmează imperativul blagian din Eu nu strivesc corola de minuni a lumii: „Cu băgare de seamă calc pe pămîntul acesta,/ fără zgomot,/ să nu-i risipesc armonia.” Uluitoare, măiestria cu care Marcela Benea „mută cadrul”, amintind de tehnica haiku-ului: „Fereastră deschisă./ Primăvara nu e mai mare/ decît deschizătura pătrată:/ un ram de cireş înflorit…”

De la Magda Isanos încoace, nu cred să fi citit o poetă basarabeană mai profundă, de-ar fi să citez un fragment din acest adevărat De profundis, absolut antologic:

„Dimineaţă cu mers însîngerat

pe obrazul grădini.

Absenţe.

Sub streaşină, cuibul de rîndunici

pare un sicriu

în care noiembrie cloceşte oul tristeţii (…)”