Nu e puţin lucru – ca să cităm memorabila formulă a lui Kavafis – să publici o carte de istorie naţională (Reinventer la tradition. Alexandre Stourdza et l’Europe de la Sainte-Alliance) în oraşul-lumină, Paris, şi încă la o casă mare, Honoré Champion Editeur, dar cînd aceasta mai e şi recompensată de Academia franceză cu Premiul Guizot, cel mai important în domeniu, ei bine, chiar că-ţi vine să vorbeşti în stihuri : „Aici unde ai ajuns nu e puţin lucru;/ cît ai făcut e o mare glorie”. Joi, 17 august, autoarea, dna Stella Ghervas (absolventă a Facultăţii de Filosofie şi Ştiinţe Politice a Universităţii din Sankt-Petersburg, doctor în istorie al Universităţii din Bucureşti, doctor în litere – specializarea  „Studii europene” – al Universităţii din Geneva, unde şi predă la ora actuală) ne-a făcut onoarea unei lansări de carte la Chişinău, în Librăria 9 (str. Puşkin, 9), la invitaţia Forum-ului Plural. Memorabilă lansare, dacă nu cumva mai degrabă o dezbatere de idei!

Şi asta deoarece studiul domniei sale – centrat pe personalitatea lui Alexandru Sturdza, autorul sintagmei „familie europeană”, lansată odată cu proiectul Sfintei Alianţe, un fel de UE avant la lettre – nu se limitează doar la o biografie intelectuală a personajului, ci prezintă o amplă istorie a ideilor din acea epocă (prima jumătate a secolului XIX), după cum au ţinut să precizeze vorbitorii Igor Caşu, Andrei Cuşco, Virgil Pîslariuc, ei înşişi istorici cu pondere în peisajul naţional; cum însă notiţele luate de aceştia sper să se transforme în tot atîtea recenzii la carte, nu-i voi cita aici, deşi ar merita-o cu brio. De aceea trec direct la discursul final al autoarei, din care voi spicui cîteva fragmente: „Un aspect extrem de important pentru această regiune a lumii unde ne aflăm este cel al europenităţii noastre, altfel spus al relaţiei noastre cu Europa. Or, această relaţie este în acelaşi timp complicată şi mult mai bogată decît ceea ce ne imaginăm uneori, şi o găsim în centru acţiunii şi operei lui Sturdza”.

Autoarea distinge „trei raporturi particulare pe care Alaxandru Sturdza le-a întreţinut cu Europa – şi în mod surprinzător aceste trei raporturi sunt încă de actualitate (…) aici în Moldova anului 2009”, şi anume „cel faţă de iluminism (les Lumieres), în sensul larg al cuvîntului, cel al societăţii industriale, post-industriale, altfel spus mişcarea de modernizare, care ne vine fără îndoială din Occident”; cel faţă de tradiţie, el fiind adeptul unei „modernizări defensive” (în 1847 deja, Sturdza scria: „Industria, cu inima ei de gheaţă şi cu un cap dur, tot întinde mîna arătînd calea copiilor frivoli ai secolului al XIX-lea; ea tace, pentru că cifrele au luat locul cuvintelor, pentru că omul a devenit pentru ea un consumator şi o grămadă de mărfuri”) şi un artizan al reînnoirii ortodoxiei; în sfîrşit, cel al raportului faţă de Rusia, el trăind cu familia la curtea ţarului Alexandru I, la rîndu-i educat în spiritul iluminismului de un preceptor elveţian („Or, niciodată statul rus nu fusese atît de «european», atît de prezent în Occident, şi nici în Orient, ca în 1815, şi aceasta este o epocă în care Rusia a fost văzută – adevărat, timp de o perioadă scurtă –  ca eliberatoare”). Dezvoltate pe larg, tustrele aspecte au fost întoarse pe toate feţele, chit că e foarte dificil să comprimi un ditamai studiu de peste 600 de pagini în doar jumătate de oră! O adevărată lecţie-model de istorie naţională, y compris europeană.

Reţin pe post de concluzie: „Sturdza a avut deci cel puţin trei relaţii cu europenitatea, cea faţă de un Occident triumfător, dar materialist; cea faţă de tradiţia greco-bizantină, profundă dar neadaptată lumii seculare în care trăia; şi în sfîrşit cea faţă de o Rusie pe care o spera protectoare a populaţiilor creştine şi care în acelaşi timp l-a decepţionat de multe ori. Tot atîtea paradoxuri pe care nu le-am rezolvat nici astăzi!”

Ca din întîmplare, exact în această zi de 17 septembrie ’09 preşedintele Parlamentului şi totodată preşedintele interimar al RM semna decretul prin care ridica obligativitatea vizelor de intrare pe teritoril RM pentru cetăţenii români, care sunt – să nu uităm acest lucru – şi cetăţeni europeni! O întîmplare fericită…

După un scrutin extrem de disputat în Israel şi în toiul unei campanii electorale dezlănţuite de-a binele în Republica Moldova, volumul de eseuri al lui Amos Oz, Cum să lecuieşti un fanatic, Humanitas, 2007, are efectul unui vaccin antirabic. Nu că ar fi o cură de sănătate; mai degrabă,  un istoric al bolii pe care, citindu-l, îţi dai seama că ai fi preferat să nu-l fi văzut. Or, Amos Oz nu te vrăjeşte cu poveşti de adormit copiii, ci se ia la harţă cu lumea care, potrivit expresiei sale, a păşit din secolul XX în secolul XI: „Fanaticului îi pasă foarte mult de tine; fie că stă atîrnat de gîtul tău, pentru că te iubeşte la nebunie, fie îţi sare la beregată, în cazul în care se dovedeşte că nu poţi fi mîntuit”. Crescut el însuşi într-un Ierusalim al „Intifadelor” evreieşti din ’45-’47, dînd cu pietre în patrulele britanice şi învăţînd atîta engleză cît să strige: „British, go home!“, luînd apoi parte la Războiul de Şase Zile, din ’67, luptînd pe frontul sirian în ’73, scriitorul se implică activ în mişcarea Pace Acum în 1978 şi devine „vocea bunului-simţ care se ridică peste confuzia generală” (Nadine Gordimer). Ascultaţi-l: „Palestinienii vor ţara pe care o numesc Palestina. Au motive foarte solide ca să o dorească. Evreii israeliţi vor exact aceeaşi ţară, din exact aceleaşi motive, ceea ce asigură o înţelegere perfectă între cele două părţi şi o imensă tragedie.”

A propos de fanatismul lozincilor: „Cînd tata era copil, în Polonia, străzile din Europa erau pline de grafiti: Evreilor, căraţi-vă în Palestina! Cînd tata a mers din nou în Europa, după cincizeci de ani, zidurile erau acoperite de noi grafiti: Evreilor, căraţi-vă din Palestina!” Sătul de limbajul foilor volante, votez Amos Oz.

Claudiu Komartin a debutat în volum (Păpuşarul şi alte insomnii, Vinea, 2003; Premiul Naţional „Mihai Eminescu” Opera Prima, Premiul „Prometheus” pentru debut) la vârsta la care Rimbaud îşi luase deja, de circa un an, rămas bun de la poezie; mitul poetului tânăr pare să-l urmărească însă pe autorul român (n. 1983), acum la cea de a treia carte, Un anotimp în Berceni, Cartier, 2009, al cărei titlu constituie (şi) un clin d’oeil la adresa ilustrului său predecesor. Precocitatea scrisului său, apreciat până şi de cea mai conservatoare instituţie (Circul domestic, Cartea Românească, 2005, este distins cu Premiul pentru poezie al Academiei Române), se traduce atât prin ritmul susţinut al apariţiilor editoriale (3 în doar 6 ani, plus o reeditare), cât şi prin traiectoria ascendentă a evoluţiei sale, ceea ce-l face pe Cosmin Ciotloş să afirme: „Stilist desăvârşit, Claudiu Komartin devine, pe volum ce trece, un poet tot mai bun”.

Structurat în 3 părţi – Poeme cu tătuca, Black Buterfly, La debarcader –, precedate de un poem-manifest, Ce ascunzi în palmă? (laitmotivul „arată-ne arată-ne arată-ne totul” sună a strigăt de războinic), Un anotimp în Berceni este o carte care pune-n valoare mai cu seamă „stilistul desăvârşit” CK, acesta operând în câteva registre, de la unul deliberat vulgar (aici, în sensul primordial al cuvântului), fără să fie obscen, în primul ciclu, la unul (dublu) rafinat, în Black Buterfly şi La debarcader. Ca şi cum, după ce că şi-a îngroşat vocea în Poeme cu tătuca („La noi, lumea se încaieră pentru orice fleac./ Paţanii înjură şi duşmănesc, omorurile se ţin lanţ,/ însă pe lumea cealaltă, discută încrezători Boris şi Vitea,/ asemenea silnicii sunt mai rare./ Cel mult două pe săptămnă – şi, spunând toate acestea,/ râd şi se bucură şi vorbesc tot mai tare”), ulterior se desfăşoară în adevărate triluri de tenor liric („frumuseţe, tu cântăreai mai puţin/ decât fumul!”). Limbaj visceral, pe de-o parte – scriitură caligrafică, nu şi calofilă, pe de-alta. În primul caz acesta exprimă, în „cuvinte [ce] duhnesc a dializă şi a alcool”, atmosferă stătută, de cazarmă („Aerul e bâhlit de atâta suferinţă/ şi de la bocancii tăi vechi lăsaţi pe pervaz”), a satului (nou) basarabean, de unde şi dedicaţia – o poveste pentru Ruslan (Carţa, adaug între paranteze), nu fără o oarece corespondenţă cu cea din viaţa de-o zi (penultimul ciclu al Ieudul-ui fără ieşire) a lui Ioan Es Pop, chit că la acesta din urmă e vorba de satul (ancestral) maramureşan („de patru generaţii, în dosul casei noastre curge/ un pârâu de sânge întunecat” îşi are, iată, corespondentul moldav în „flegma sa verde, surioară, e râul/ blestemat în care ne înecăm tinereţea”). Fireşte, poemele colcăie de impurităţi (incusiv lingvistice: „înfulecă gâfâind/ şaşlâc, pelimeni şi cârnaţi cu votcă”), semn că am intrat într-un univers infestat de moarte & ură („E 4 dimineaţa şi tătuca nu lasă pe nimeni să doarmă –/ trupul lui e-un sicriu de carne/ în care deja viermii şi-au început lunga lucrare”), descris cu lux de amănunte de-a lungul a 15 texte, dintre care câteva antologice (în primul rând, câtă suferinţă poţi îndura înainte să te decizi?, amintind de Tăticule Sylviei Plath, ale cărei versuri: „gheată neagră/ în care-am trăit ca o labă” rezonează, la CK, cu „Tu eşti bocancii tăi ponosiţi care/ acum nu mai pot face nimănui vreun rău”). Odată proiectat filmul negru-alb al Poeme-lor cu tătuca, cu numeroase scene de fundal, dar şi cu câteva gros-planuri memorabile, îmi stăruie în faţa ochilor această imagine de o cruzime & tandreţe sfâşietoare: „de la Bălţi/ unde fusese omorât în bătaie Vitalie/ drumul e hurducăit/ trebuie să ai grijă, mi-a spus/ ca mortului să nu i se împrăştie de tot măruntaiele/ şi pielea să nu-i zboare pe marginea drumului sau pe câmp/ pielea aceea/ pe care medicii o legaseră-n grabă ca pe o pânză putrezită/ cu vreo câteva sfori tocmai/ bune pentru un balot de carne/ de 88 de kilograme” (subl. mea). La celălalt capăt al registrului stilistic, poemul Laura din ultimul ciclu ridică un gest de maximă candoare la puterea cruzimii absolute: „îmi pierd mâna prin părul tău/ cum se pierde un liliac/ în liniile de înaltă tensiune”. Altmiteri, poezia lui Claudiu Komartin – acest Dorian Gray al generaţiei douămiiste mântuit prin propria creaţie – nu se îmblânzeşte deloc în Black Buterfly şi La debarcader; din contra, se rafinează-n ferocitate: „sunt o lamă de ras ţinută sub limbă”, se prezintă poetul, tăietura versului său fiind acum una mai adâncă/precisă („ai îmbrăţişat trupuri fără cusur/ le-ai crestat pielea crezând că/ aşa vei putea ajunge la suflet”), limbajul etalându-şi „muchiile zimţate”, iar vocea-i devenind de-a dreptul acută („te strig mi-aş băga foarfeca în gât numai să mă auzi”). Într-un cuvânt, autovivisecţie!