Dacă-i adevărat că orice comparaţie şchioapătă, atunci alăturarea numelui lui Romain Gary de cel al lui Hemingway, departe de a-l eclipsa pe romancierul francez, nu face decît să le potenţeze reciproc. Rareori doi mari scriitori contemporani au avut atît de multe în comun, rămînînd totuşi profund originali: şi unul şi altul a fost marcat de experienţa războiului, americanul pe fronturile Primului Război Mondial, francezul în rîndurile mişcării de Rezistenţă; în timp ce Hemingway nu se duce să-şi ia Premiul Nobel, Gary îl trimite pe unchiul său, sub o identitate falsă, să-”şi” ridice Premiul Goncourt pentru romanul Să ai viaţa înainte, semnat cu pseudonimul Emile Ajar; în sfîrşit, ambii îşi pun capăt zilelor, după o cursă epuizantă în care s-au întrecut pe ei înşişi…

Himere, Cartier, 2007, constituie testamentul literar şi uman al lui Romain Gary. Pînză epică de dimensiuni tolstoiene, înglobînd toate temele şi obsesiile scriitorului, de la trecutul său de combatant la fascinaţia morţii, romanul debutează sub semnul lui Eros, mai întîi ca… avertisment: “…am deschis ochii şi am văzut în faţa mea o fetiţă foarte blondă sub o pălărie mare de paie (…) în clipa aceea de emoţie, căreia nu-i înţelegeam pe atunci nici motivul nici natura, am fost, într-un fel, prevenit”; apoi, pe măsura apropierii războiului, ca un disperat carpe diem: “- Grăbiţi-vă. S-ar putea să trăiţi ultima poveste de dragoste a unei lumi”; pentru a deveni, în ultimă instanţă, o convingere intimă: “Nu ştiu cu adevărat de unde prinsesem ideea că dragostea putea fi toată opera şi tot sensul existenţei”. Toate atrocităţile ocupanţilor nu se compară, prin intensitatea descrierii, cu scena raderii în cap, de către ai săi – pentru… colaboraţionism! -, a miresei eroului Rezistenţei, după care chit că-ţi vine să exclami: “Acum chiar că au cîştigat naziştii răboiul”. Şi asta fiindcă “n-o să discută (…) dacă e vorba de ei, eu, ai noştri, ceilalţi (…) Întotdeauna e vorba de noi“.