După ce s-a afirmat rînd pe rînd ca poet, autor de manifeste, dramaturg,
animator cultural, dar şi… personaj literar, omul-orchestră Dumitru Crudu
debutează la 40 de ani ca romancier, cu Măcel în Georgia, Polirom, 2008, în
aceeaşi colecţie „Ego. Proză” care i-a găzduit pe Alexandru Vakulovski, Ştefan
Baştovoi şi Iulian Ciocan. Deloc întîmplătoare, această alăturare de nume – cei
4 basarabeni aparţin aceleiaşi generaţii, şi-au făcut studiile (şi) în România,
au cam aceeaşi experienţă de viaţă pe care nu ezită s-o pună în pagină, într-un
limbaj cînd ingenuu (Baştovoi), cînd deliberat vulgar (Vakulovski), cînd frust
(Ciocan).

Mai stăpîn pe mijloace decît congenerii săi, Crudu orchestrează un roman în
care-şi dau întîlnire mai multe stiluri, de la realismul socialist la delirul
oniric, fiecare personaj (majoritatea recognoscibile, Poţu, Menik şi alţii
făcînd trimitere… ştiţi voi la cine!) cîntînd atît partida solo, cît şi în
cor. Altminteri, Doris Mironescu observă pe bună dreptate că „sînt foarte mulţi
scriitori în roman (…), iar aceştia au, fiecare, tendinţa de a modela
realitatea pe care o trăiesc, de a o schimba”. Primul dintre aceştia e chiar
Angelo, tînărul poet îndrăgostit de Georgiana, şi totodată singurul care nu a
avut-o pe durata celor 340 de pagini mustind de erotism, în care musai să-l
recunoaştem pe însuşi autorul: „Scriam într-o veselie, deşi peste mine turna cu
găleata. Scriam cu încăpăţînare, cu teamă, cu bucurie, sperînd să găsesc ceea
ce era autentit în mine însumi şi să descopăr, de fapt, cine sînt eu cu
adevărat şi ce caut în acest oraş de la marginea lumii, pe această bancă, în
această viaţă, la poalele Caucazului înzăpezit (…) Scriam fiind ferm convins
că, atunci cînd voi pune ultimul punct, o voi găsi pe Georgiana”.

Punct ochit, punct lovit – cum ar fi, o lovitură de graţie!